Noap­tea mi­nții la re­vis­ta „22“

Cotidianul - - OPINIE - Ion Spânu

Iu­lian Fo­ta cre­de că Emi­nes­cu a fost plă­tit de moși­eri să scrie împo­tri­va bur­ghe­zi­lor

În ul­ti­mul nu­măr al re­vis­tei „22“, Iu­lian Fo­ta, fos­tul con­si­li­er pre­zi­den­ţial al lui Traian Bă­ses­cu, acor­dă un am­plu in­ter­viu jur­na­lis­tei Sa­bi­na Fa­ti. Sînt atît de mul­te lu­cruri abe­ran­te pe ca­re le spu­ne Iu­lian Fo­ta, încît abia acum am înţe­les de ce de fi­e­ca­re da­tă cînd îl văd la te­le­vi­zor îl asi­mi­lez ime­diat cu Bu­lă!

Să înce­pem chiar cu bom­boa­na de pe co­li­va aces­tui in­ter­viu: Ra­re­ori mi-a fost dat să aud o ase­me­nea tîmpe­nie pe mar­gi­nea ope­rei lui Mi­hai Emi­nes­cu, cum es­te ace­as­tă fra­ză opin­ti­tă a lui Iu­lian Fo­ta! Să spui că „mo­şi­e­rii” îl fi­nan­ţau pe Mi­hai Emi­nes­cu pen­tru a scrie împo­tri­va „bur­ghe­zi­ei” şi pen­tru a des­fi­in­ţa „pa­şop­tis­mul” es­te ca şi cum l-ai con­fun­da cu Mir­cea Căr­tă­res­cu, pu­pin­cu­ris­tul de ser­vi­ciu al lui Traian Bă­ses­cu, ca­re-şi schim­ba idei­le în func­ţie de cel ca­re-l plă­tea sau îi pro­mi­tea că va lua Pre­mi­ul No­bel! În mod nor­mal, du­pă ce un in­di­vid fa­ce o ase­me­nea afir­ma­ţie, tre­bu­ie su­nat ime­diat la 112, căci, în ast­fel de si­tua­ţii, pre­zen­ţa unui me­dic es­te obli­ga­to­rie.

Din cîte ştim noi, la Aca­de­mia SRI pre­da cînd­va emi­nes­co­lo­gul Ni­co­lae Ge­or­ges­cu, cu­nos­că­tor des­tul de bun al ope­rei lui Mi­hai Emi­nes­cu şi nu cred că aces­ta le-a spus la cur­suri vi­i­to­ri­lor se­cu­riş­ti că Emi­nes­cu a fost un mer­ce­nar de pre­să ca­re pri­mea bani de la mo­şi­eri pen­tru a-i cri­ti­ca pe bur­ghe­zi!

De ce fa­cem ace­as­tă pre­ci­za­re? Pen­tru că acest Iu­lian Fo­ta, in­gi­ner spe­cia­li­zat în con­struc­ţii in­dus­tria­le, s-a con­ver­tit la po­li­to­lo­gie abia du­pă ce a ur­mat o mul­ţi­me de cur­suri scur­te de se­cu­ri­ta­te, ajun­gînd în anul 2016 chiar di­rec­tor al Co­le­gi­u­lui Na­ţi­o­nal de Infor­ma­ţii din ca­drul Aca­de­mi­ei SRI!

Ne es­te foar­te greu să co­men­tăm pros­tia ini­ma­gi­na­bi­lă de­bi­ta­tă de Iu­lian Fo­ta des­pre fap­tul că Emi­nes­cu a fost plă­tit de mo­şi­eri ca să-i cri­ti­ce pe bur­ghe­zi. Ne es­te greu pen­tru că am fi obli­ga­ţi să fo­lo­sim un lim­baj pe mă­su­ră, pe ca­re n-avem nici un chef să-l ac­ce­săm în spa­ţi­ul pu­blic.

To­tu­şi, pen­tru lă­mu­ri­rea lui Iu­lian Fo­ta, re­pro­du­cem mai jos un arti­col al lui Emi­nes­cu din zia­rul „Tim­pul”. Es­te vor­ba des­pre ar­ti­co­lul „Băl­ces­cu şi ur­ma­şii lui”, apă­rut în 24 noi­em­brie 1877.

În acest arti­col, Emi­nes­cu nu nu­mai că nu es­te „an­ti­pa­şop­tist”, cum zi­ce Iu­lian Fo­ta, ci îi fa­ce un por­tret ex­traor­di­nar lui Ni­co­lae Băl­ces­cu (pa­şop­tist, Iu­lian Fo­ta!), des­pre ca­re scrie, re­fe­ri­tor la apa­ri­ţia căr­ţii aces­tu­ia: „Lim­ba lui Băl­ces­cu es­te to­to­da­tă cul­mea la ca­re au ajuns ro­mâni­mea înde­ob­şte de la 1560 înce­pând şi până astă­zi, o lim­bă pre­cum au scris-o Alec­san­dri, Con­st. Ne­gruz­zi, Do­nici, şi ca­re astă­zi e aproa­pe ui­ta­tă şi înlo­cu­i­tă prin „pă­să­re­as­ca” ga­ze­ta­ri­lor... O ne­o­bi­ci­nu­i­tă căl­du­ră su­fle­te­as­că, răs­pândi­tă asu­pra scri­e­rii între­gi, to­peş­te ne­nu­mă­ra­te­le nuan­ţe într-un sin­gur întreg”.

Mai mult, chiar, în acest arti­col, Emi­nes­cu es­te ex­trem de dur la adre­sa epi­go­ni­lor din acea vre­me, un fel #Re­zist avant la let­tre, pe ca­re-i înfi­e­re­a­ză în sti­lul său bi­ne­cu­nos­cut pen­tru că nu au dus mai de­par­te idei­le lui Băl­ces­cu: „Dar su­na-va acel ce­as? Oa­re ti­ne­ri­mea ca­re astă­zi îşi ui­tă lim­ba şi dat ine­le prin ca­fe­ne­le­le Pa­ri­su­lui şi ca­re se va întoar­ce de aco­lo re­pu­bli­ca­nă şi îmbu­i­ba­tă cu idei străi­ne ră­să­ri­te din alte stări de lu­cruri, va mai fi în sta­re să înţe­le­a­gă pe acest po­por, a că­rui lim­bă şi is­to­rie n-o mai ştie, ale că­rui tre­bu­in­ţe nu le înţe­le­ge, ale că­rui sim­ţiri o la­să re­ce? Fi-vor în sta­re acei ti­neri să înţe­le­a­gă că ni­mic pe acest pă­mânt, pen­tru a fi pri­in­ci­os, nu se câşti­gă fă­ră mun­că înde­lun­ga­tă, că toa­te co­co­ţă­ri­le lor de-a ga­ta, prin in­tri­gi de par­ti­dă şi prin lin­gu­şi­rea de­şer­ţi­lor şi fă­ţar­ni­ci­lor ro­şii, nu sunt de nici un fo­los pen­tru ţa­ră? Fi-vor des­tul de înţe­lep­ţi ca să nu lin­gu­şe­as­că pa­ti­mi­le mul­ţi­mei cu fra­ze su­nă­toa­re, ci s-o fa­că a ve­dea lă­mu­rit că mun­ca şi nu­mai mun­ca es­te iz­vo­rul li­ber­tă­ţii şi a fe­ri­ci­rei şi cum­că cei ce pre­tes­te­a­ză că bu­nu­ri­le mo­ra­le şi ma­te­ria­le se câşti­gă prin adu­nări elec­to­ra­le, prin dis­cur­suri de ca­fe­nea şi prin ar­ti­co­le de ga­ze­tă sunt niş­te şar­la­tani cari amă­gesc po­po­rul în in­te­re­sul lor şi spre ri­si­pa bu­neis­tări? La între­bă­ri­le aces­tea răs­pun­sul e greu; ne te­mem chiar de a fa­ce con­clu­zia fi­na­lă”.

Să ci­tim însă acest arti­col al lui Mi­hai Emi­nes­cu, pu­bli­cat în „Tim­pul” din 24 noi­em­brie 1877, nu nu­mai pen­tru a de­mon­stra ha­zar­dul opi­ni­ei lui Iu­lian Fo­ta, ci şi pen­tru că vor­be­le lui Emi­nes­cu ar pu­tea fi de fo­los şi ti­ne­ri­lor din zi­ua de azi. Ar­ti­co­lul es­te in­clus în vo­lu­mul Emi­nes­cu - „Ope­re”, vol. X al edi­ţi­ei Per­pes­si­ci­us, Edi­tu­ra Aca­de­mi­ei RSR, 1980.

„Băl­ces­cu și ur­mașii lui“

Pes­te do­uă-trei zi­le va ie­şi de sub ti­par Is­to­ria lui Mi­hai Vo­dă Vi­te­a­zul de Ni­co­lae Băl­ces­cu. Se ştie ne­o­bo­si­tul zel cu ca­re acest băr­bat, plin de ini­mă şi înzes­trat de na­tu­ră c-o min­te pă­trun­ză­toa­re şi c-o fan­te­zie ener­gi­că, au lu­crat la is­to­ria lui Mi­hai Vo­dă. Din su­te de căr­ţi şi do­cu­men­te el au cu­les c-o ade­vă­ra­tă ava­ri­ţie pen­tru glo­ria na­ţi­ei ro­mâneş­ti toa­te co­lo­ri­le din re­la­ţii şi no­ti­ţe cu cari apoi au zu­gră­vit acea icoa­nă mă­re­a­ţă din ca­re fi­gu­ra voi­e­vo­du­lui ro­mânesc ie­se în pros­ce­niu, vi­te­je­as­că şi mândră şi vred­ni­că de a se co­bo­rî din stră­lu­ci­ta vi­ţă a Ba­sa­ra­bi­lor.

Lim­ba lui Băl­ces­cu es­te to­to­da­tă cul­mea la ca­re au ajuns ro­mâni­mea înde­ob­şte de la 1560 înce­pând şi până astă­zi, o lim­bă pre­cum au scris-o Alec­san­dri, Con­st. Ne­gruz­zi, Do­nici, şi ca­re astă­zi e aproa­pe ui­ta­tă şi înlo­cu­i­tă prin „pă­să­re­as­ca” ga­ze­ta­ri­lor. De­şi Băl­ces­cu se înte­meia­ză pre­tu­tin­de­nea pe iz­voa­re şi scri­e­rea lui e re­zul­ta­tul unei înde­lun­ga­te şi amă­nun­ţi­te munci, to­tu­şi mun­ca nu se ba­gă ni­căiri de sa­mă, pre­cum în icoa­ne­le ma­eş­tri­lor mari nu se ve­de ames­te­cul amă­nun­ţit de văp­se­le şi de­sem­nul îngri­jit li­nie cu li­nie. O ne­o­bi­ci­nu­i­tă căl­du­ră su­fle­te­as­că, răs­pândi­tă asu­pra scri­e­rii între­gi, to­peş­te ne­nu­mă­ra­te­le nuan­ţe într-un sin­gur întreg şi, ase­me­nea scri­i­to­ri­lor din ve­chi­me, el [î]i ve­de pe eroii săi ai­e­vea şi-i au­de vor­bind du­pă cum le dic­te­a­ză ca­rac­te­rul şi-i ajun­ge min­tea, încât toa­tă des­cri­e­rea per­soa­ne­lor şi întâmplă­ri­lor e dra­ma­ti­că fă­ră ca au­to­rul să-şi fi îngă­du­it a între­bu­in­ţa un­de­va iz­vo­diri pro­prie ca po­e­ţii.

Ni­co­lae Băl­ces­cu e de altmin­te­rea o do­va­dă că lim­ba ro­mâneas­că pe vre­mea lui şi-nain­te de dânsul era pe de­plin for­ma­tă şi în sta­re să re­pro­du­că gândiri cât de înal­te şi sim­ţiri cât de adânci, încât tot ce s-a fă­cut de atunci încoa­ce în di­rec­ţia la­ti­ni­ză­rii, fran­ţu­zi­rii şi a ci­vi­li­za­ţi­ei „po­ma­da­te” au fost cu­rat în dau­na lim­bei noas­tre.

De­şi nu mai împăr­tă­şim en­tu­zias­mul căr­ţii lui Băl­ces­cu pen­tru idei­le pro­fe­sa­te azi de co­le­gii lui de­la 184 8, de­şi ne-am încre­din­ţat cu du­re­re că chiar aceia ce azi le re­pre­zin­tă nu mai sunt pă­trun­şi şi se slu­jesc nu­mai de dânse­le ca de o pârghie pen­tru ajun­ge­rea unor in­te­re­se mici, de­şi ştim că, da­că ini­ma lui era vie în vre­mea noas­tră, prin car­tea lui ar fi tre­cut o su­fla­re re­ce de iro­nie asu­pra pi­ti­ci­lor ca­re îngânau a împăr­tă­şi sim­ţi­ri­le unei ini­mi pe ca­re n-au şti­ut-o pre­ţui ni­ci­o­da­tă, to­tu­şi en­tu­zias­mul lui ca ata­re ne încăl­zeş­te, căci es­te sin­cer, ade­vă­rat, ener­gic, s-ara­tă cu acea ne­şo­văi­re de ca­re ne mi­nu­năm în ca­rac­te­re­le an­ti­ci­tă­ţii.

Dum­ne­zeu a fost îndu­ră­tor şi l-au luat la si­ne înain­te de a-şi ve­dea vi­sul cu ochii, înain­te de a ve­dea cum con­tim­po­ra­nii ca­re au co­pi­lă­rit împreu­nă cu dânsul şi în cer­cul lui de idei le-au ex­ploa­tat pe aces­tea ca pe o mar­fă, cum a in­tro­dus for­me­le goa­le ale Occi­den­tu­lui li­be­ral, îmbră­când cu dânse­le pe niş­te oa­meni de ni­mic.

El s-ar spăi­mânta vă­zând cum a fost să se re­a­li­ze­ze pe pă­mîntul nos­tru li­ber­ta­te şi lu­mi­nă. El ar ve­dea par­la­men­te de pă­pu­şi ne­roa­de, uni­ver­si­tă­ţi la cari unii pro­fe­sori nu ştiu nici a scrie o fra­ză co­rect, ga­ze­tari cu pa­tru cla­se pri­ma­re, c-un cu­vânt oa­meni cari, vă­zând că n-au înco­tro de lip­sa lor de idei, fa­bri­că vor­be no­uă, ri­si­pind ve­chea zi­di­re a lim­bii ro­mâneş­ti, pen­tru a pă­rea că tot zic ce­va, pen­tru a si­mu­la o cul­tu­ră ca­re n-o au ş-o pri­ce­pe­re pe ca­re na­tu­ra n-au voit să le-o deie.

Mu­rind în Ita­lia, să­rac şi pă­ră­sit, ră­mă­şi­ţe­le lui dorm în pă­mântul din ca­re au por­nit înce­pă­tu­ra nea­mu­lui nos­tru, ce­nu­şa sa n-au sfin­ţit pă­mântul pa­tri­ei, ci e pe veci ames­te­ca­tă cu ace­ea a să­ră­ci­mii din Pa­ler­mo. Cu lim­bă de moar­te însă şi-a lă­sat ma­nus­crip­te­le sa­le d-lui Ioan Ghi­ca, şi astă­zi, du­pă un pă­trar de ve­ac din zi­ua mor­ţii lui, So­ci­e­ta­tea Aca­de­mi­că a însăr­ci­nat pe d. A. Odo­bes­cu cu re­vi­zi­u­nea şi edi­ta­rea scri­e­rii, ca­re va ve­dea lu­mi­na la vre­me, astă­zi când vi­te­jia şi vir­tu­tea ţă­ra­nu­lui nos­tru ne fa­ce să ui­tăm fă­ţăr­ni­cia şi mi­ci­mea de su­flet a oa­me­ni­lor de­la 1848 şi ne­mer­ni­cia uno­ra din­tre co­man­dan­ţii im­pro­vi­za­ţi de fra­ţii ro­şii, cari, pen­tru a-şi du­ra glo­rie pe ac­ţii duc ca d. co­lo­nel Ange­les­cu la o moar­te si­gu­ră şi fă­ră de nici un fo­los pe acest po­por vi­te­az şi vred­nic de a fi alt­fel gu­ver­nat.

Fa­că-se ace­as­tă scri­e­re evan­ghe­lia nea­mu­lui, fie li­ber­ta­tea ade­vă­ra­tă ide­a­lul nos­tru, li­ber­ta­tea ce se câşti­gă prin mun­că. Când pan­gli­ca­rii po­li­tici ca­re joa­că pe fu­nii împreu­nă cu con­fra­ţii lor din Va­vi­lo­nul de la Sei­na se vor stin­ge pe ru­dă pe să­mânţă de pe fa­ţa pă­mântu­lui nos­tru, când pă­tu­ra de ce­nu­şeri, le­ne­şă, fă­ră şti­in­ţă şi fă­ră ave­re, va fi împin­să de acest po­por în întu­ne­re­cul ce cu drept i se cu­vi­ne, atunci abia po­po­rul ro­mânesc îşi va ve­ni în fi­re şi va ră­su­fla de greu­ta­tea ce apa­să asu­pra lui, atunci va su­na ce­a­sul ade­vă­ra­tei li­ber­tă­ţi.

Dar su­na-va acel ce­as? Oa­re ti­ne­ri­mea ca­re astă­zi îşi ui­tă lim­ba şi dat ine­le prin ca­fe­ne­le­le Pa­ri­su­lui şi ca­re se va întoar­ce de aco­lo re­pu­bli­ca­nă şi îmbu­i­ba­tă cu idei străi­ne ră­să­ri­te din alte stări de lu­cruri, va mai fi în sta­re să înţe­le­a­gă pe acest po­por, a că­rui lim­bă şi is­to­rie n-o mai ştie, ale că­rui tre­bu­in­ţe nu le înţe­le­ge, ale că­rui sim­ţiri o la­să re­ce? Fi-vor în sta­re acei ti­neri să înţe­le­a­gă că ni­mic pe acest pă­mânt, pen­tru a fi pri­in­ci­os, nu se câşti­gă fă­ră mun­că înde­lun­ga­tă, că toa­te co­co­ţă­ri­le lor de-a ga­ta, prin in­tri­gi de par­ti­dă şi prin lin­gu­şi­rea de­şer­ţi­lor şi fă­ţar­ni­ci­lor ro­şii, nu sunt de nici un fo­los pen­tru ţa­ră? Fi-vor des­tul de înţe­lep­ţi ca să nu lin­gu­şe­as­că pa­ti­mi­le mul­ţi­mei cu fra­ze su­nă­toa­re, ci s-o fa­că a ve­dea lă­mu­rit că mun­ca şi nu­mai mun­ca es­te iz­vo­rul li­ber­tă­ţii şi a fe­ri­ci­rei şi cum că cei ce pre­tes­te­a­ză că bu­nu­ri­le mo­ra­le şi ma­te­ria­le se câşti­gă prin adu­nări elec­to­ra­le, prin dis­cur­suri de ca­fe­nea şi prin ar­ti­co­le de ga­ze­tă sunt niş­te şar­la­tani cari amă­gesc po­po­rul în in­te­re­sul lor şi spre ri­si­pa bu­neis­tări? La între­bă­ri­le aces­tea răs­pun­sul e greu; ne te­mem chiar de a fa­ce con­clu­zia fi­na­lă.

Oa­re un ste­jar ca­re-l ru­pi de la ră­dă­ci­nă şi-l să­deş­ti în mod meş­te­şu­git într-o gră­di­nă de lux are vi­i­tor? . Oa­re nea­mul ro­mânesc, cu toa­tă trăi­ni­cia ră­dă­ci­ni­lor, are vi­i­tor când trun­chi­ul e rupt de întreg tre­cu­tul nos­tru şi ră­să­dit în mod meş­te­şu­git în stra­tul unei dez­vol­tări cu to­tul străi­ne, pre­cum es­te pen­tru noi cea fran­ţu­ze­as­că? Ia­tă între­bări la ca­re nu îndrăz­nim a răs­pun­de. Dum­ne­zeul pă­rin­ţi­lor noş­tri să ai­bă îndu­ra­re de noi”.

În loc de con­clu­zie

Nu ştiu ce a învă­ţat Iu­lian Fo­ta la Aca­de­mia SRI sau ce i-a învă­ţat el pe alţii, dar, au­zin­du-l spu­nînd că Emi­nes­cu a fost plă­tit de mo­şi­eri ca să-i cri­ti­ce pe bur­ghe­zi şi că pri­mea acei bani pen­tru ca să „des­fi­i­nțe­ze toa­te idei­le veni­te din­spre Eu­ro­pa prin pașop­tism”, cred că era mai bi­ne ca Iu­lian Fo­ta să ră­mînă in­gi­ner de ha­le in­dus­tria­le, în loc să in­to­xi­ce opi­nia pu­bli­că, mai ales ge­ne­ra­ţia ace­as­ta de ti­neri, cu idei des­prin­se par­că din­tr-o fi­şă de ob­ser­va­ţie me­di­ca­lă.

Ce rost are să-i ex­pli­căm lui Iu­lian Fo­ta ce rol a avut Emi­nes­cu în cul­tu­ra ro­mâneas­că, din mo­ment ce el cre­de că „omul de­plin al cul­tu­rii ro­mâneş­ti”, cum îl nu­mea Con­stan­tin Noi­ca pe Mi­hai Emi­nes­cu, era pro­pa­gan­dis­tul mo­şi­e­ri­lor?

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.