„ȘCOA­LA VIEȚII

Ali­na Șer­ban, de la fe­tița ca­re vi­sa

Cotidianul - - INTERVIU - Ma­ra Ră­du­ca­nu

A vi­sat, de mul­te ori, cu ochii des­chiși, la o ca­să cu pe­reții dre­pți. A vi­sat, de mii de ori, să ai­bă pro­pria ca­me­ră, aco­lo un­de să poa­tă să-și ima­gi­ne­ze în voie tot ce­ea ce, de alt­fel, îi era in­ter­zis. Adu­nând ală­turi de ma­ma ei sti­cle goa­le ca să fa­că fo­cul, își ima­gi­na co­re­gra­fii pen­tru tru­pe de dans și fre­do­na cânte­ce nu­mai de ea ști­u­te. Vi­sa la o baie fi­er­bin­te și să se ui­te la de­se­ne ani­ma­te, atunci când în ca­sa mi­că din chir­pici, un­de­va prin car­ti­e­rul Dris­tor, ar avea cu­rent. A tânjit și a tă­cut când la școa­lă au venit cei cu înscri­e­ri­le pen­tru cur­su­ri­le de ac­to­rie. Era ca o pră­ji­tu­ră pe ca­re o avea în fața ochi­lor, dar nu pu­tea s-o mă­nânce. Își do­rea enorm, dar știa că nu are ni­ci­un ban pen­tru așa ce­va.

Au ur­mat apoi vre­muri gre­le. Ta­tăl a mu­rit, ma­ma ei a fost închi­să, iar Ali­na Șer­ban, in­ter­lo­cu­toa­rea noas­tră de astă­zi, a ajuns într-un cen­tru de pla­sa­ment so­cial. Viața pa­re să-i fi plă­tit, în bi­ne, fi­e­ca­re cli­pă de su­fe­ri­nță. Din lu­mea în ca­re ca­sa cu pe­reții dre­pți de­veni­se un lux, de la co­pi­lul ca­re ple­ca în toi­ul ge­ru­lui să cum­pe­re o pâi­ne de la ma­ga­zi­nul din co­lț, dar mai me­reu îi lip­se­au 50 de bani, de la încer­ca­rea dis­pe­ra­tă de a as­cun­de co­le­gi­lor de li­ceu ori­gi­nea ei ro­mă, Ali­na Șer­ban a reușit să-și schim­be cur­sul vieții.

Co­ti­dia­nul: Ali­na, po­ves­tea ta de viață, tra­seul tău în viață es­te unul fas­ci­nant. Așa că, aș înce­pe cu o între­ba­re ca­re să ne poar­te cum­va în cău­ta­rea tim­pu­lui pi­er­dut... Cum era co­pi­lul Ali­na?

Ali­na Șer­ban: Așa la o vârstă foar­te fra­ge­dă, cam pe la doi ani, mi-a spus ma­ma că eram foar­te îndră­gos­ti­tă de ritm, de mu­zi­că și că să­re­am din brațe­le ei și că, apro­po de co­zi­le lun­gi de pe vre­mea lui Ce­aușes­cu, mă du­ce­am aco­lo de un­de se au­zea mu­zi­că și... dan­sam. Și co­pi­lul Ali­na, apoi ado­les­cen­ta și adul­tul are ace­as­tă dra­gos­te față de dans. Îmi do­re­am foar­te ta­re să dau la co­re­gra­fie. Si­mțe­am că eu asta vre­au să fac, că asta mă pa­si­o­nea­ză.

Ai spus că fra­te­le tau es­te mai ma­re cu ze­ce ani de­cât ti­ne. Te-ai si­mțit pro­te­ja­tă?

Si­mțe­am sen­ti­men­tul aces­ta în pri­mul rând vis-a-vis de ma­ma mea. Că știam că ori­ce s-ar întâmpla, ma­ma e aco­lo. Știam că ei pot să-i spun, nu știu, ui­te de exem­plu nu am avut foar­te mul­te frici pe ca­re le ve­de­am la alți co­pii de ge­nul: „vai am pi­er­dut ce­va, ma­ma o să­mi fa­că...”. Nu, eu știam că pot să-i spun ma­mei: „ui­te am pi­er­dut asta” și ea spu­ne: „tu ești bi­ne, tu ai pățit ce­va? Nu, la­să-le”. Știam că nu mi-e fri­că: „vai, am no­te proas­te ce o să­mi fa­că ma­ma du­pă șe­di­nță?”. Nu, ma­ma venea la șe­di­nță și spu­nea: „nu, e co­pil, tre­bu­ie să o înțe­le­gem”. Eu mă si­mțe­am foar­te prost când știam că vi­ne ca­pa­ci­ta­tea și nu am învățat înde­a­juns, mai le­ne­ve­am și pi­er­de­am tim­pul și eu o ve­de­am pe ea că vi­ne de la, eu știu, al cin­ci­lea loc de mun­că și eu să-i spun: „nu am învățat astă­zi”. Spu­nea: „Bi­ne mă­mi­că, ești co­pil”. Vi­no­văție până la Dum­ne­zeu. Și asta, apro­po de sen­ti­men­tul ace­la de pro­te­cție, ăsta l-am avut: „păi nu se poa­te, cum, o sun pe ma­ma!”.

Ai o le­gă­tu­ră spe­cia­lă cu ma­ma ta?

Da, da. Es­te, es­te omul ca­re a in­flue­nțat cel mai mult viața mea și es­te cel mai pu­ter­nic om pe ca­re îl cu­nosc și cel mai im­por­tant om din viața mea. Fă­ră doar și poa­te. Și un om ca­re mi-a in­flue­nțat, de­si­gur, trai­ec­to­ria atât ca om, dar și ca ar­tist. Po­vești­le me­le sunt des­pre fe­mei. Vor­besc des­pre fe­mi­nism în fe­lul aces­ta. Fe­mi­nis­mul ma­mei me­le, nu cel des­cris în de­fi­niții com­pli­ca­te ale fe­mi­nis­mu­lui. Nu, eu mă re­fer la ce spu­ne ma­ma. La cum des­crie ea că es­te viața și m-am ghi­dat du­pă ce a spus ea. Școa­la vieții ba­te mul­te doc­to­ra­te, e clar. Și sper când­va să pot să-i de­dic un lun­gme­traj pe ca­re vre­au să-l re­gi­zez.

În pi­e­se­le în ca­re ai ju­cat și pe ca­re le-ai scris, vor­bim aici în spe­cial de pi­e­sa „Ma­rea ruși­ne”, zu­gră­vești prac­tic lu­mea ta. O lu­me cu bu­ne și re­le, cu împli­niri și neîmpli­niri, cu an­goa­se, cu tris­teți... La ce vi­sai atunci? Si­mțe­ai po­va­ra dis­cri­mi­nă­rii, a să­ră­ci­ei în in­te­ri­or?

Da, am avut foar­te mul­te an­goa­se și rușini și așa mai de­par­te. Încă le mai re­gur­gi­tez, încă lu­crez cu mi­ne ca și noi toți. Dar, un lu­cru ca­re mă aju­ta era ima­gi­nația, adi­că atunci când stă­te­am cu ma­ma la tram­vai, să mer­gem aco­lo un­de fă­cea ea cu­rat, aco­lo sus, la un bloc, era o ca­dă un­de pu­te­am să fac și eu o baie. Și mă lua în fi­e­ca­re sâmbă­tă și-mi era frig și nu avem ni­ci­un chef să merg, dar eu stă­te­am și îmi ima­gi­nam, aștep­tând tram­vai­ul, mă ui­tam la ma­ga­zi­ne și fă­ce­am po­vești cu ma­ga­zi­ne­le ace­lea. Apoi, toa­te lu­cru­ri­le pe ca­re nu le ave­am le înlo­cu­iam cu ima­gi­nația. Nu am ro­le? Si­gur că am ro­le în ima­gi­nația mea. Ne­mi­nțind pe alți oa­meni, doar ju­cându-mă cu ima­gi­nația. Și de­se­ne­le ani­ma­te m-au aju­tat foar­te mult, trăias­că ca­blul când a apă­rut! Și când am avut cu­rent și când nu am avut, dar asta e...

Ai fă­cut o fa­cul­ta­te, ai fă­cut un mas­ter, ești cu­nos­cu­tă în Ma­rea Bri­ta­nie, anul aces­ta ai ajuns la Fes­ti­va­lul de la Can­nes. Te mai gândești de­se­ori așa, când ești tu cu ti­ne, la că­suța aia mi­că, cu pe­reții ca­re nu erau dre­pți și la tot ce ai trăit aco­lo? Do­uă luni di­fe­ri­te...

Sunt foar­te mul­te de zis. Știi de ce? Pen­tru că, într-un fel, es­te așa: sunt mo­men­te când mă opresc și zic: „mie mi se întâmplă asta”? Pa­re su­pra­re­a­list une­ori. În ace­lași timp, ui­te, îți dau un exem­plu, pe scă­ri­le ru­lan­te mer­gând spre Royal Aca­de­my, știi, îmi venea să sar în sus că eu sunt aici, eu fac asta. De­si­gur că, atunci când mă întâlnesc cu co­le­gii de mas­ter mă com­port nor­mal, pen­tru că, chiar da­că mi-a luat mult mai mu­lți pași să ajung un­de sunt ei, când ajung în si­tuație știu că me­rit să fiu în si­tuația aia. De­si­gur, da­to­ri­tă mul­tor șan­se și unui aju­tor ma­re pe ca­re l-am pri­mit de la mu­lți oa­meni. Cum­va es­te foar­te greu une­ori să ges­ti­o­ne­zi iden­ti­tăți­le astea, ale unei fe­tițe, acum adult. Apoi, une­ori, pen­tru că e atât de ma­re con­cu­re­nța cu mi­ne, că exis­tă un anu­mit po­te­nțial în mi­ne ca­re da­că nu es­te va­lo­ri­fi­cat mă ma­ci­nă. Nici eu nu știu cum să le împac iden­ti­tăți­le.

La ce lu­crez într-ade­văr es­te un fel de com­plex al im­pos­to­ru­lui...

Da, asta spun că vor­bim de do­uă lu­mi. Par­cur­sul unui co­pil ca­re tânjește du­pă lu­mi­nă, apă, cu­rent... și ca­re într-un fi­nal ajun­ge la Can­nes.

Și îți mai spun un de­ta­liu pe ca­re îl se­si­zez, dar fi­ind din mi­ne, îl văd ca nor­mal, așa că nu l-am mai ches­ti­o­nat. Chiar da­că vin din­tr-un me­diu foar­te să­rac, am avut foar­te puți­ne șan­se să ajung un­de sunt acum, ca să zic așa, fap­tul că pe mi­ne nu m-a ghi­dat gran­doa­rea, pe mi­ne nu m-a ghi­dat ide­ea să fiu în spo­tli­ght. Nu mă in­te­re­se­a­ză. Lu­cru­ri­le de ge­nul ăsta ma­te­ria­le și su­per­fi­cia­le nu sunt sco­pul meu, nu le văd în si­ne ca un scop împli­nit și toc­mai de asta chiar da­că sunt fa­ta ca­re a vi­sat la apă cal­dă, pe mi­ne nu mă im­pre­si­o­nea­ză ma­te­ria­lis­mul. Nu mă vor

La ce lu­crez într-ade­văr es­te un fel de com­plex al im­pos­to­ru­lui. Să simt că sunt, să simt că nu mai am de de­mon­strat că și eu me­rit și vor­besc asta în ar­ta mea, în ce am reușit să clă­desc în no­uă ani de zi­le.

Ali­na Șer­ban ac­triță

cum­pă­ra ni­ci­o­da­tă ge­nul ăsta de lu­cruri. Mă voi emoți­o­na foar­te ta­re la ochii înlă­cri­mați ai cu­i­va ca­re a vă­zut fil­mul și îi tre­zește ce­va în per­soa­na aia. Nu nea­pă­rat o ro­chie pe ca­re o pui pe mi­ne și nici nu știu să o port. La ce lu­crez într-ade­văr es­te un fel de com­plex al im­pos­to­ru­lui. Să simt că sunt, să simt că nu mai am de de­mon­strat că și eu me­rit și vor­besc asta în ar­ta mea, în ce am reușit să clă­desc în no­uă ani de zi­le. Nici eu nu stau să re­a­li­zez că, fă­ră să vre­au, pu­nându-mi mațe­le pe ta­vă, cre­zând eu că o să le vor­besc la 50 de oa­meni amă­râți, într-o sa­lă mi­că, aco­lo, nești­ind că voi ge­ne­ra un anu­mit tip de te­a­tru în ța­ra asta și anu­me te­a­trul cu me­saj so­cial rom. Drum pe ca­re l-am înce­put așa, cu lin­gu­rița, adi­că înțe­le­gând fi­e­ca­re pas pe ca­re îl fac. Lu­cru­ri­le par ușoa­re, în schimb, au foar­te mul­tă, greu­ta­te, cântă­resc foar­te mult ce sim­bo­luri fo­lo­sesc pen­tru a fa­ce re­pre­zen­ta­re de po­vești ro­me. Eu mă re­pre­zint pe mi­ne și am le­gi­ti­mi­ta­tea po­veștii me­le. Când am înce­put dru­mul ăsta și am înce­put să-mi spun po­ves­tea, și vor­be­am des­pre ma­ma mea ca­re a fost închi­să, noi nu ne pu­te­am bu­cu­ra de fap­tul că pi­e­sa a pri­mit in­te­res in­ter­nați­o­nal sau așa ce­va și că nu­me­le meu e în zia­re, pen­tru că ne era te­a­mă că vom fi eva­cua­te și eram foar­te aproa­pe de ches­tia asta.

Vi se întâmpla chiar atunci. Era mo­men­tul când pi­e­sa ta se bu­cu­ra de un ma­re in­te­res chiar pe plan in­ter­nați­o­nal... Da, eu nu știam că pi­e­sa va ajun­ge așa ma­re. Că eu, cum am spus, am cre­zut că o să le vor­besc la 50 de oa­meni și atât, nești­ind că va ge­ne­ra o mișca­re, că va fi în zia­re și pen­tru că nu era sco­pul meu. Eu voiam să­mi spun po­ves­tea, nu mi-am ima­gi­nat mai mult. Și în mo­men­tul ace­la si­mțe­am că fac rău. Că îi fac ma­mei me­le rău, că îmi fac și mie rău...

Prac­tic, a fost o lup­tă în ti­ne atunci...

Prac­tic, a însem­nat fap­tul că miam asu­mat ce­va de dra­gul me­sa­ju­lui și încre­de­rii că eu fac bi­ne ce fac, dar mi-am asu­mat în de­tri­ment per­so­nal. Adi­că ce fel de de­ci­zii a tre­bu­it să iau în mo­men­tul ăla, lo­cu­ind pe atunci într-o ca­me­ră de doi pe doi, ma­ma fă­când cu­rat în blo­cul ăla și ști­ind ce fac eu? Pu­te­am să fim eva­cua­te ori­când?

Vor­bește-ne des­pre pi­e­sa „Ma­rea ruși­ne”, pri­ma pi­e­să cu un me­saj și cu o po­ves­te des­pre ro­mi ca­re s-a ju­cat, chiar du­mi­ni­ca ace­as­ta, la un te­a­tru de stat, mai exact la Excel­si­or. Iar tu ești pri­ma re­gi­zoa­re ro­mă ca­re ai in­trat într-un pro­gram de te­a­tru de stat.

Asta vre­au să spun, că no­uă ani cum­va am vi­sat la mo­men­tul la ca­re eu să pot să am o pi­e­să ca „Ma­rea ruși­ne” pe sce­ne­le te­a­tre­lor de stat. De asta ce a fă­cut dom­nul Adrian Găz­da­ru și Cen­trul Na­ţi­o­nal de Cul­tu­ră a Ro­mi­lor împreu­nă cu mi­ne es­te un pas is­to­ric. Mic pen­tru lu­me, în schimb foar­te ma­re pen­tru noi ca ța­ră, ți­nând cont că nu știm des­pre su­bi­ec­tul ăsta, că m-a tran­sfor­mat, nici nu mi-am dat se­a­ma în mo­men­tul ăla, în pri­ma re­gi­zoa­re ro­mă, eu ca­re uit tot tim­pul să spun că am re­gi­zat și am scris ace­as­tă pi­e­să, mi se tot amin­tește: „ai ui­tat iar”. Asta e, un pe­ri­plu de­loc ușor.

Cum ai ajuns să faci te­a­tru, să des­co­peri lu­mea asta, să sim­ţi că-ţi pla­ce?

Am ajuns la Te­a­trul Po­dul, un­de dom­nul Naum pre­gă­tea stu­de­nți pen­tru ac­to­rie, dar un­de nu se du­cea ori­ci­ne. M-am dus la re­co­man­da­rea lui Tu­dor Isto­dor. Și dom­nul Naum (n.r. - re­gi­zo­rul Că­tă­lin Naum) ca­re m-a cu­nos­cut aco­lo și mi-a spus: „Ce vrei, ți­gan­co?”, ce­va de ge­nul ăsta. Și eu i-am spus foar­te clar că am să dau și la alte fa­cul­tăți, pen­tru că am niște lu­cruri pe ca­re tre­bu­ie să le împli­nesc, nu așa. Și m-a pus să fac un fel de mo­no­log, să vor­besc cu ci­ne­va din fața mea ca și cum aș fi vor­bit cu fe­te­le de la mi­ne din că­min, din apar­ta­men­tul so­cial și nu știu când m-am ri­di­cat și ave­am de spus niște lu­cruri ca­re fi­er­be­au în mi­ne. Nu am reușit să mă pre­gă­tesc pen­tru ac­to­rie aco­lo, tai­că-meu a mu­rit apoi, și nu am mai pu­tut. În schimb, dom­nul Naum venea la mi­ne, la pla­far, un­de

lu­cram, și îi spu­nea șe­fei me­le: „Ți­gan­ca aia, în... mă-sii, să se du­că la ac­to­rie, e proas­tă da­că nu se du­ce”, și mă cău­ta și tot zi­cea să dau la ac­to­rie. Pen­tru ori­ci­ne din te­a­tru Po­dul era un com­pli­men­tul su­prem, iar apoi a aflat cu ma­re drag că eu am luat. Mu­lți din­tre cei de aco­lo se mi­rau că am luat fă­ră să mă pre­gă­tesc, încer­cau să ex­pli­ce asta prin fap­tul că poa­te aș fi dat pe un loc de rom, ce­ea ce nu s-a întâmplat, ori­cum ar fi fost drep­tul meu, dar nu s-a întâmplat asta, dar încer­cau să jus­ti­fi­ce suc­ce­sul. Ve­zi, pes­te timp es­te foar­te in­te­re­sant să mă gândesc la dom­nul Naum, Dum­ne­zeu să-l ier­te, cum a vă­zut el ce­va în mi­ne în foar­te puți­nul timp pe ca­re eu l-am pe­tre­cut aco­lo, la Te­a­trul Po­dul.

Te gânde­ai vre­o­da­tă că vei reuși să ajun­gi în lu­mea te­a­tru­lui? O lu­me, ce-i drept, greu ac­ce­si­bi­lă...

Nu mă aștep­tam să iau, eu voiam pen­tru som­nul meu să știu că am încer­cat. Și cam asta es­te. A fost des­tul de com­pli­cat pen­tru un co­pil într-o si­tuație ex­trem de grea, cu ma­ma în închi­soa­re, ta­tăl ca­re a mu­rit și eu în sis­te­mul de pro­te­cție, rom fi­ind, să de­ci­dă să nu me­ar­gă la fa­cul­tăți­le astea de ști­i­nțe po­li­ti­ce și co­mu­ni­car un­de in­tra­sem, și să merg la te­a­tru. Și știu că în mi­ne era ge­nul ăsta de: să aleg cu su­fle­tul, să aleg rați­o­nal, ce să fac? Noi sun­tem oa­meni emoți­o­na­li și am ales cu ini­ma și bi­ne am fă­cut. Dar îți măr­tu­ri­sesc că avem 18 ani și mă gânde­am da­că fac bi­ne sau nu.

Toa­te lu­cru­ri­le pe ca­re nu le ave­am le înlo­cu­iam cu ima­gi­nația. Nu am ro­le? Si­gur că am ro­le în ima­gi­nația mea. Ne­mi­nțind pe alți oa­meni, doar ju­cându-mă cu ima­gi­nația.ac­triță

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.