„ȘCOA­LA VIEȚII

Ali­na Șer­ban:

Cotidianul - - INTERVIU - Ma­ra Ră­du­ca­nu

Co­ti­dia­nul: Ali­na Șer­ban la Lon­dra. Cum a fost tre­ce­rea asta? Ce ai si­mțit într-o lu­me, într-o ța­ră în ca­re sunt foar­te cla­re di­fe­re­nțe­le i știm foar­te bi­ne, au fost mul­te ca­zuri în ca­re ro­mii au fost ară­tați cu de­ge­tul?

Ali­na Șer­ban: Sunt foar­te mul­te lu­cruri de zis pen­tru că, de­si­gur, am por­nit în Lon­dra cu un ochi, cu per­spec­ti­va unui om ca­re nu a vă­zut ni­ci­o­da­tă cul­tu­ra aia, ca­re nu a fost ni­ci­o­da­tă în si­tuația aia, ca apoi să de­vi­nă „aca­să”. Adi­că din­tr-un loc re­ce, în ca­re nu știi să ges­ti­o­ne­zi atâtea lu­cruri, să de­vi­nă „aca­să”. Știu că în Lon­dra, la 23 de ani da­că nu mă înșel, am avut și eu par­te de pri­ma mea ca­me­ră. Au fost foar­te mul­te lu­cruri amu­zan­te, du­re­roa­se, com­pli­ca­te prin ca­re am tre­cut, dar e foar­te in­te­re­sant pen­tru mi­ne să fii la vârsta aia într-o ța­ră străi­nă, să nu știi pe ni­meni și să îți con­stru­i­ești cum­va, cum am spus, o rețea de pri­e­teni, să îți faci o viață aco­lo și să știi să ges­ti­o­ne­zi ce iden­ti­ta­te ai tu. M-au învățat ce înse­am­nă să fii emi­grant aco­lo, adi­că să nu ai per­mis de mun­că, să fii plă­tit la ju­mă­ta­te pe cât sunt plă­tiți co­le­gii tăi. Din asta s-a năs­cut o altă pi­e­să ca­re se nu­mește „Ho­me”, și cu ea am câști­gat con­cur­sul de dra­ma­tur­gie de la Sto­ri­es of Lon­don.

L-ai câști­gat, iro­nia so­rții, în zi­ua în ca­re te du­ce­ai să ceri de mun­că la un spi­tal. Po­ves­tește-ne puțin.

Da. Zi­ua aia pen­tru mi­ne a fost o zi de des­tin, ca să zic așa. Din per­spec­ti­va mea era o zi foar­te urâci­oa­să. Dar da­că stau să mă uit din afa­ră, cred că a fost o zi in­cre­di­bi­lă. La cum zi­ce și Cha­plin, că da­că te uiți la viață pe epi­soa­de ți se pa­re dra­ma­ti­că, dar da­că te uiți ca la o se­rie de epi­soa­de, e po­si­bil să fie o co­me­die. Da, eu eram sin­gu­ră, într-o ța­ră străi­nă, nu ave­am per­mis de mun­că, lu­cram ca os­pă­tă­riță la un res­tau­rant ca­re avea și un chi­oșc un­de vin­de­am și hot-dog. Îmi amin­tesc că nu ave­am zi­le li­be­re de mul­tă vre­me, ave­am de­ja un smoc de păr alb, înce­pu­sem să slă­besc foar­te ta­re și să fiu foar­te slă­bi­tă. Mai­că-mea îmi zi­cea: „De ce să fii scla­vă aco­lo, prin­tre străini, mai bi­ne te întorci aca­să”. Și mă gânde­am: „La ce să mă întorc?”. Am ter­mi­nat Royal Aca­de­my. Vai, ce dră­guț! În si­tuația aia pri­mesc și ves­tea că am pri­mit pre­mi­ul de cea mai bu­nă stu­den­tă ro­mâncă din UK și, fi­ind cu hot-do­gul în mână, răs­pund și zic: „Mu­lțu­mesc. Cu ce vreți: cu pui sau cu vi­tă?”.

Ce ai fă­cut to­tuși? Pen­tru că, din ce po­ves­tești, câști­gai pre­mii, ai ajuns aco­lo cu aju­to­rul unor bur­se de la di­ve­rși oa­meni de bi­ne, dar nu gă­se­ai de lu­cru.

În fi­ne, un rom din Unga­ria m-a A vi­sat, de mul­te ori, cu ochii des­chiși, la o ca­să cu pe­reții dre­pți. A vi­sat, de mii de ori, să ai­bă pro­pria ca­me­ră, aco­lo un­de să poa­tă să-și ima­gi­ne­ze în voie tot ce­ea ce, de alt­fel, îi era in­ter­zis. Adu­nând ală­turi de ma­ma ei sti­cle goa­le ca să fa­că fo­cul, își ima­gi­na co­re­gra­fii pen­tru tru­pe de dans și fre­do­na cânte­ce nu­mai de ea ști­u­te. Vi­sa la o baie fi­er­bin­te și să se ui­te la de­se­ne ani­ma­te, atunci când în ca­sa mi­că din chir­pici, un­de­va prin car­ti­e­rul Dris­tor, ar avea cu­rent. A tânjit și a tă­cut când la școa­lă au venit cei cu înscri­e­ri­le pen­tru cur­su­ri­le de ac­to­rie. Era ca o pră­ji­tu­ră pe ca­re o avea în fața ochi­lor, dar nu pu­tea s-o mă­nânce. Își do­rea enorm, dar știa că nu are ni­ci­un ban pen­tru așa ce­va.

Au ur­mat apoi vre­muri gre­le. Ta­tăl a mu­rit, ma­ma ei a fost închi­să, iar Ali­na Șer­ban, in­ter­lo­cu­toa­rea noas­tră de astă­zi, a ajuns într-un cen­tru de pla­sa­ment so­cial. Viața pa­re să-i fi plă­tit, în bi­ne, fi­e­ca­re cli­pă de su­fe­ri­nță. Din lu­mea în ca­re ca­sa cu pe­reții dre­pți de­veni­se un lux, de la co­pi­lul ca­re ple­ca în toi­ul ge­ru­lui să cum­pe­re o pâi­ne de la ma­ga­zi­nul din co­lț, dar mai me­reu îi lip­se­au 50 de bani, de la încer­ca­rea dis­pe­ra­tă de a as­cun­de co­le­gi­lor de li­ceu ori­gi­nea ei ro­mă, Ali­na Șer­ban a reușit să-și schim­be cur­sul vieții.

Ni­mic nu-ți es­te pro­mis și te­a­trul nu are ne­voie de ti­ne, tu ai ne­voie de el ....

Ali­na Șer­ban ac­triță

vă­zut vânzând hot-dog și mi-a zis: „Du-te so­ra-mea la spi­ta­lul ăsta, poa­te pri­mești și tu un job aco­lo”. Și i-am zis: „dar nu am per­mis de mun­că”. „Du-te”. Așa, și mă duc aco­lo, pri­mi­sem și pre­mi­ul cu pri­ci­na, și mă duc, o cu­nosc pe doam­na asta ca­re era res­pon­sa­bi­lă de per­soa­ne­le ca­re ur­mau să fa­că cu­rățe­nie în spi­tal. Mă între­a­bă ce e cu mi­ne aco­lo, nu știu cum am ajuns în dis­cuție, că i-am ară­tat pre­mi­ul și fe­meia nu știa de un­de să mă mai ia când i-am spus. Și îmi zi­ce: „dar eu nu pot să-ți dau job pen­tru că nu ai

per­mis de mun­că”. Și când ies de la ea și îi mu­lțu­mesc că m-a as­cul­tat, dă mâna cu mi­ne și îmi pu­ne 50 de li­re în mână. Eu dându-i îna­poi și ea mă împin­gea în afa­ră, și eu nu, nu, a fost un mo­ment de Ca­ra­gia­le.

Ce a ur­mat?

Și în zi­ua aia plec de la bi­ro­ul ei, pe hol văd un ras­ta­fa­rian ca­re fă­cea mun­că de co­nști­en­ti­za­re asu­pra simp­to­me­lor de can­cer. O pri­e­te­nă de-a mea foar­te apro­pia­tă fu­se­se diag­nos­ti­ca­tă și m-am dus, m-am ui­tat așa la el și i-am spus: „Știi, eu aș vrea să fiu vo­lun­tar, dar în ța­ra asta nici asta nu mă lă­sați”. Și el se ui­tă la mi­ne și tot așa, de un­de să te iau, ce es­te cu ti­ne? Și am stat cred că vreo pa­tru ore la dis­cu­tii cu Ro­bert, ca­re a de­venit „my Ras­ta Angel” din Mau­ri­ti­us, și el a spus: „Tu tre­bu­ie să lu­cre­zi pen­tru mi­ne!”. Și am lu­crat cu ei o vre­me du­pă ce am ter­mi­nat fa­cul­ta­tea. Dar zi­ua aia a fost ma­gi­că pen­tru mi­ne, pen­tru că l-am întâlnit pe Ro­bert, ca­re m-a aju­tat să am un job.

Po­ves­tește-ne și mo­men­tul ace­la mi­nu­nat când i-ai scris Re­gi­nei o scri­soa­re!

Da, în au­to­buz am scris o scri­soa­re Re­gi­nei, ca­re re­pre­zen­ta frag­men­tul pen­tru con­curs, de înscri­e­re în con­cur­sul „Sto­ri­es of Lon­don”. Cred că mai am cai­e­tul, pen­tru că plânge­am și e foaia așa, mo­to­to­li­tă, că plânge­am și scriam ce înse­am­nă ches­tia asta, ce înse­am­nă că tu tre­bu­ie să nu­meri punc­te­le vieții ta­le, că noi sun­tem oa­meni, ce se întâmplă, de ce nu sunt și eu pre­cum co­le­ga mea fra­nțu­zoai­că ca­re poa­te să lu­cre­ze și ea într-o amă­râtă de ca­fe­nea? Și așa mai de­par­te. Așa că ni­mic nu e întâmplă­tor, cum­va. Întâlni­ri­le din viața mea, cu du­re­ri­le pe ca­re le am, cu ci­ca­tri­ci­le sau lu­cru­ri­le bu­ne, mângâi­eri, și așa mai de­par­te, pe ca­re le-am pri­mit, m-au con­stru­it.

Ali­na, po­ves­tește-ne și des­pre pi­e­sa „De­clar pe pro­pria răs­pun­de­re”

Pi­e­sa întâi s-a nu­mit „Do­uă săp­tă­mâni, ma­xim o lu­nă, poa­te șa­se ani”, cât tre­bu­ia să stăm noi în cur­te, ca apoi să de­vi­nă „De­clar pe pro­prie răs­pun­de­re”, și e po­si­bil să lu­crez la un nou ti­tlu acum, că toa­te astea sunt ver­si­uni di­fe­ri­te ale spec­ta­co­lu­lui. Și o altă ver­si­u­ne es­te o va­rian­tă a emi­gran­tei Ali­na ca­re vor­bește des­pre șo­cul cul­tu­ral și așa mai de­par­te, cum te si­mți și com­ple­xe­le pe ca­re le aduci cu ti­ne. Și într-o va­rian­tă mai no­uă a pi­e­sei ca­re e în en­gle­ză, nu e în ro­mână, mă gânde­am să o nu­mesc „Cel mai bun co­pil din lu­me”. Sunt foar­te mul­te ver­si­uni, pen­tru că și eu am cres­cut ca ar­tist, și ca om și mă bu­cur că pot să pun asta în pi­e­sa mea. Nu aș fi pu­tut să ajung aici da­că nu crește­am ca ar­tist, eu să-mi asum niște lu­cruri și așa mai de­par­te.

Cum ai pri­mit ves­tea că fil­mul „Sin­gur la nun­ta mea”, în ca­re tu ai ro­lul prin­ci­pal, a fost no­mi­na­li­zat la Can­nes? Ce ai si­mțit atunci?

Știam că fil­mul es­te pe lis­ta scur­tă, pen­tru că a fost o com­pe­tiție între 2.500 de fil­me, din ca­re era apoi o lis­tă scur­tă de 30 în ca­re am in­trat. Eram bu­cu­roa­să, dar nu însem­na ni­mic. Și tot aștep­tam ves­tea. Când am pri­mit ves­tea am să­rit în sus și plânge­am con­ti­nuu și nu îmi venea să cred, nu mai pu­te­am să mă stă­pânesc și era foar­te greu să nu fiu vo­ca­lă, pen­tru că eu, îți dai se­a­ma, îmi venea să strâng pe toa­tă lu­mea în brațe, să spun pes­te tot: „Mer­gem la Can­nes, mer­gem la Can­nes”. Cred că asta... tre­când de sen­zați­o­na­lul pe ca­re încer­căm să-l obți­nem, ei bi­ne, în asta stă sen­zați­o­na­lul fil­mu­lui ăsta. Că e sim­plu și com­plex în ace­lași timp și că, așa cum am spus, es­te foar­te greu să iei o fa­tă ro­mă ca fa­tă, sa nu o pui într-o anu­mi­tă cu­tie: ea tre­bu­ie să fie așa, ea tre­bu­ie să stea așa, așa cum ne-am obișnu­it, și asta cred că es­te spe­cial la fil­mul ăsta. În ace­lași timp, ea poa­te să apa­rți­nă ori­că­rei co­mu­ni­tăți, po­ves­tea fi­ind uni­ver­sa­lă.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.