Se mai ajun­ge la ade­văr?

Cotidianul - - ANALIZĂ COTIDIANĂ - Andrei Mar­ga

Pro­tes­te­le“din Piața Vic­to­ri­ei (10 au­gust a.c.) sunt acum în dis­pu­tă, iar du­pă cum se pe­ro­re­a­ză, ris­cul es­te să se eșue­ze ia­răși în fal­suri. Ia­tă mai întâi fap­te­le. Per­soa­ne in­te­re­sa­te anu­nță cu trâmbițe un mi­ting al „dias­po­rei“. Cum mi­tin­gul nu atra­ge dias­po­reni, iniția­to­rii se re­trag. Ni­meni nu mai ce­re au­to­ri­za­re le­ga­lă de mi­ting. Mi­tin­gul are to­tuși loc la che­ma­rea opo­ziți­ei po­li­ti­ce de azi, ca­re s-a de­gra­dat vi­zi­bil re­cur­gând la acți­uni mi­no­re, în loc să ela­bo­re­ze so­luții alter­na­ti­ve în be­ne­fi­ci­ul pu­blic. Rându­ri­le mi­tin­giști­lor sunt pe­ne­tra­te de inși ca­re vor să pro­voa­ce apă­ră­to­rii or­di­nii, spre a se pu­tea apoi pre­zen­ta ca vic­ti­me ale re­pre­si­u­nii. Ace­as­tă in­ver­si­u­ne șme­che­re­as­că de ro­luri es­te de mult cu­nos­cu­tă și înșa­lă doar nai­vii! Re­du­când in­sti­tuția la o clă­di­re, unii pro­tes­ta­tari fo­rțe­a­ză in­tra­rea în se­di­ul Gu­ver­nu­lui. Jan­dar­me­ria apă­ră lo­cația cu mij­loa­ce le­ga­le, dar, ca ori­un­de în lu­me, în încăi­e­rări se înca­se­a­ză lo­vi­turi în stânga și în dre­ap­ta. Ci­ne mer­ge la un mi­ting ile­gal tre­bu­ie să ia în cal­cul ace­as­tă even­tua­li­ta­te! Iar preșe­din­te­le ță­rii aște­ap­tă oca­zia și acu­ză (într-un dis­curs pre­gă­tit se­si­za­bil înain­te de mi­ting) nu mi­tin­giștii vi­o­le­nți din­tr-o acți­u­ne în afa­ra le­gii, ci pe apă­ră­to­rii or­di­nii le­ga­le, într-un efort de a im­pu­ne o in­ter­pre­ta­re elec­to­ra­lă ief­ti­nă! Apoi, încur­că și mai mult noți­u­ni­le și acu­ză „bă­tu­tul și ga­za­rea“de per­soa­ne! Ci­ne are drep­ta­te? Are drep­ta­te Jan­dar­me­ria, ca­re a apă­rat Gu­ver­nul de asal­tul unor ata­ca­tori de pro­fe­sie? Sau par­ti­ci­pa­nții la un mi­ting ile­gal și preșe­din­te­le ca­re, încăl­cându-și obli­gația con­sti­tuți­o­na­lă de me­dia­tor, de­vi­ne par­te a con­flic­tu­lui? Es­te evi­dent că sta­te­le nu ad­mit mi­tin­guri ile­ga­le. În nici un stat res­pec­ta­bil pri­ma fun­cție nu se gră­bește să fal­si­fi­ce da­te. În nici un stat nor­mal nu sunt in­sti­tuții ca­re se ocu­pă să dis­tor­si­o­ne­ze da­te, în ca­zul de față, pen­tru a-i scoa­te pe apă­ră­to­rii or­di­nii de drept ca agre­sori, ba chiar ca or­ga­ni­za­tori as­cu­nși ai vi­o­le­nțe­lor!

Să stăm însă cu pi­ci­oa­re­le pe pă­mânt. Să ne între­băm nu da­că ade­vă­rul es­te re­la­tiv, ce­ea ce s-a lă­mu­rit de mult, ci de ce de­pin­de el. Si­tuația nu es­te, de­si­gur, încu­ra­ja­toa­re. Aproa­pe nici o dis­pu­tă ivi­tă în ța­ră nu s-a dez­le­gat în ul­ti­mii ani. Iar șe­fi de in­sti­tuții zis „in­de­pen­den­te“– jus­tiție, pro­cu­ra­tu­ră, preșe­din­te

– s-au înco­lo­nat în spa­te­le unor cau­ze je­nan­te, evi­dent în con­trast cu ade­vă­rul și drep­ta­tea. e mai ajun­ge în si­tuația da­tă la ade­văr? Cul­tu­ra uni­ver­sa­lă ne aju­tă să ve­dem mă­car ce lip­sește. S-a spus, mai pro­fund de­cât se ima­gi­nea­ză, că nu ai cum să fo­rțe­zi co­nști­i­nța cu­i­va (Mo­ses Men­del­ssohn, Je­ru­sa­lem…, 1783). Re­du­ta ace­as­ta es­te inex­pug­na­bi­lă. Să ad­mi­tem că în dis­pu­ta asu­pra eveni­men­te­lor amin­ti­te sunt nu­mai co­nști­i­nțe ca­re nă­zu­i­esc la ade­văr, cu pu­te­ri­le fi­e­că­ru­ia, de­si­gur.

Se știe însă de mult că la ade­văr nu du­ce ori­ce ca­le (Char­les S. Peir­ce, Fi­xa­ti­on of Be­li­ef, 1878). În ori­ce caz, nu duc la ade­văr nici te­na­ci­ta­tea („es­te așa, căci eu stă­rui că es­te așa“), nici evi­de­nța rați­u­nii („es­te așa, căci eu așa văd lu­cru­ri­le“), nici au­to­ri­ta­tea vreu­nei in­sti­tuții („toți tre­bu­ie să cre­dem că așa stau lu­cru­ri­le, căci așa ne spu­ne șe­ful“), chiar da­că la ele se ape­le­a­ză co­pi­os în jur. Te­na­ci­ta­te es­te și în fal­suri, evi­de­nța pro­pri­ei rați­uni poa­te fi înșe­lă­toa­re, nici o au­to­ri­ta­te din lu­me nu poa­te im­pu­ne con­vin­geri.

Es­te semn de res­pon­sa­bi­li­ta­te să ima­gi­ne­zi con­se­ci­nțe­le su­sți­ne­ri­lor. Nu­mai că da­că am

Sa­du­ce în dis­cuție con­se­ci­nțe­le, pro­ble­ma doar s-ar mu­ta, căci sta­bi­li­rea con­se­ci­nțe­lor în viața oa­me­ni­lor es­te ea însăși con­tro­ver­sa­tă.

Așa­dar, încă o da­tă, cum ajun­gem la ade­văr, când opi­ni­i­le sunt con­tra­dic­to­rii? Nu altci­ne­va de­cât Kant a le­gat viața împli­ni­tă a oa­me­ni­lor de ma­xi­ma „com­por­tă-te ast­fel încât ma­xi­ma con­du­i­tei ta­le să poa­tă de­ve­ni ma­xi­ma con­du­i­tei tu­tu­ror“(Cri­ti­ca rați­u­nii prac­ti­ce, 1788). Doar că unii nu se plia­ză la ace­as­tă re­gu­lă adânc crești­nă a re­ci­pro­ci­tății, chiar da­că se te­le­vi­ze­a­ză săp­tă­mânal la bi­se­ri­că! Pen­tru oa­me­nii ma­turi nu ră­mâne în de­mo­crație de­cât un sin­gur te­ren de joc: ar­gu­men­ta­rea. Avem pe ici, pe co­lo ar­gu­men­ta­re, dar și cu ar­gu­men­ta­rea ajun­gem rar să fa­cem ac­cep­tat ade­vă­rul. Câte ar­gu­men­tări sunt bu­ne, dar nu-i con­ving pe cei fi­xați dog­ma­tic în clișee? Câte ar­gu­men­tări sunt ero­na­te, dar duc oa­me­nii în is­pi­tă? Cât de mul­te se sfârșesc in­de­cis? Fi­ind sub­su­ma­te prea strâns in­te­re­se­lor mă­run­te, dar și ni­ve­lu­lui edu­cați­ei, nici ar­gu­men­tă­ri­le nu duc tot­de­au­na la li­ma­nul ade­vă­ru­lui.

Sun­tem, prin ur­ma­re, con­dam­nați la împot­mo­li­re și în dis­pu­ta mi­tin­gu­lui ile­gal din 10 au­gust 2018? Sunt de pă­re­re că nu sun­tem obli­gați să ac­cep­tăm fal­suri, căci ar­gu­men­ta­rea poa­te avea și reuși­te. rgu­men­ta­rea reușește în fun­cție de sa­tis­fa­ce­rea unor con­diții de na­turi di­fe­ri­te – ale­ti­ce, re­to­ri­ce, lo­gi­ce, cul­tu­ra­le. Am tra­tat ace­as­tă de­pen­de­nță în altă par­te, încât nu stă­rui acum cu de­ta­lii (A. Mar­ga, Ar­gu­men­ta­rea, Edi­tu­ra

AAca­de­mi­ei Ro­mâne, Bu­cu­rești, 2012). Insist aici doar asu­pra con­diți­ei cul­tu­ra­le. Astă­zi, es­te fapt de viață ce­ea ce ob­ser­va de­ja He­gel, anu­me că de­mo­crația su­pra­vi­ețu­i­ește doar aco­lo un­de exis­tă o „cen­tu­ră cul­tu­ra­lă“, adi­că un anu­mit ni­vel de cul­tu­ră. Te­o­re­ma su­nă sim­plu: de­mo­crația nu-și poa­te ge­ne­ra nici ea re­sur­se­le cul­tu­ra­le de ca­re are ne­voie pen­tru a se me­nți­ne și tre­bu­ie ali­men­ta­tă din altă par­te. Aici, din par­tea cul­tu­rii ce­tățe­ni­lor! șa stând lu­cru­ri­le, poa­te oferi cul­tu­ra co­mu­ni­tății noas­tre de azi con­diția reuși­tei ar­gu­men­te­lor mai bu­ne? Cu si­gu­ra­nță, și co­mu­ni­ta­tea în ca­re trăim co­nți­ne de toa­te – in­clu­siv oa­meni cu ca­pul pe umeri, cul­ti­vați și onești. Nu­mai că to­nul de­o­cam­da­tă vor să-l im­pu­nă, cu ori­ce mij­loc, alții. Ne con­frun­tăm vi­zi­bil în Ro­mânia de azi cu un cu­rent de inși in­te­re­sați nu să re­zol­ve pro­ble­me ale co­mu­ni­tății, ci să-și pro­mo­ve­ze in­te­re­se mes­chi­ne („gu­ver­nul meu“, „al doi­lea man­dat“și alte­le), de inși pre­o­cu­pați nu de bu­năs­ta­rea ce­tățe­ni­lor, ci de aran­ja­men­te ocul­te. Po­li­ti­ca in­ter­nă de învrăj­bi­re ste­ar­pă în vre­muri ale coo­pe­ră­ri­lor și po­li­ti­ca ex­ter­nă de ex­cur­sii în epo­ca per­for­ma­nțe­lor nu spun altce­va. Nu spun altce­va nici um­ple­rea con­du­ce­ri­lor din in­sti­tuți­i­le de fo­rță cu per­soa­ne vi­zi­bil de mâna a treia, nici „pro­to­coa­le­le“ce vor să înlo­cu­ias­că le­gi­le, nici li­chi­da­rea de oa­meni în pe­ni­ten­cia­re, nici mul­te alte ti­că­loșii ce se pe­trec sub ochii noștri!

Acest cu­rent se dra­pe­a­ză, de­si­gur, cu nu­me­le lua­te în deșert ale eu­ro­pe­ni­ză­rii și atlan­ti­ză­rii. Nu­mai că aces­tea do­uă sunt opți­uni mai de mult

Acon­sa­cra­te ale Ro­mâni­ei, iar me­ri­tul asu­mă­rii lor es­te al alto­ra. În plus, eu­ro­pe­ni­za­rea și atlan­ti­za­rea sunt ori­un­de în lu­me cu to­tul altce­va – in­te­gra­rea oa­me­ni­lor cu ve­deri con­tra­dic­to­rii prin va­lori pre­cum ade­vă­rul, li­ber­ta­tea și drep­ta­tea.

Prin­tre alte­le, între­ba­rea con­cre­tă ca­re se ri­di­că es­te da­că ci­ne­va ca­re se pu­ne în frun­tea aces­tui cu­rent poa­te fi par­te­ner într-o ar­gu­men­ta­re. Vre­au să cap­tez aici doar o la­tu­ră a pro­ble­mei. lec de la ob­ser­vația că în ar­gu­men­ta­re ori­cui i se pre­tind – cum ne spu­ne cul­tu­ra zi­le­lor noas­tre – pa­tru pres­tații: in­te­li­gi­bi­li­ta­tea ex­pri­mă­ri­lor, in­te­gri­ta­tea per­so­na­lă, ade­vă­rul su­sți­ne­ri­lor și jus­tețea in­te­ra­cți­u­ni­lor în ca­re in­tră. Se poa­te dis­cu­ta înde­lung asu­pra fi­e­că­reia.

În mod evi­dent, nu es­te vor­ba de in­te­li­gi­bi­li­ta­te, câtă vre­me noți­u­ni­le nu sunt stă­pâni­te. Nu are le­gă­tu­ră cu in­te­li­gi­bi­li­ta­tea ci­ti­rea de tex­te fă­cu­te de alții sau re­ci­ta­rea de șa­bloa­ne. Nu es­te vor­ba nici de jus­tețea in­te­ra­cți­u­ni­lor, cât timp se mi­ze­a­ză pe in­ter­venția in­sti­tuți­i­lor de fo­rță ale unui „stat pa­ra­lel“, nu pen­tru a ar­gu­men­ta, ci pen­tru a su­pri­ma ri­va­lii. Din­coa­ce însă de ori­ce dis­cuție po­si­bi­lă, aș pu­ne în re­li­ef im­por­ta­nța cru­cia­lă a in­te­gri­tății. Ea de­pin­de de răs­pun­sul la între­bări de­li­ca­te. Es­te ca­pa­bil co­mu­ni­ca­to­rul să va­dă între­gul si­tuați­i­lor, in­clu­siv par­tea ca­re nu-i con­vi­ne; să ex­pri­me ce­ea ce gândește, dar și să gânde­as­că ce­ea ce ex­pri­mă; să pri­ve­as­că în față re­a­li­tăți­le, in­clu­siv ce­ea ce es­te în sta­re să fa­că el însuși; să își apli­ce si­eși cri­te­ri­i­le pe ca­re le apli­că alto­ra? Ca exem­pli­fi­ca­re, sunt opor­tu­ne în Ro­mânia aces­tor zi­le câte­va între­bări: sunt cei ca­re dis­cu­tă des­pre „pe­na­li“și „in­frac­tori“mai puțin pe­na­li și in­frac­tori? Sunt cei ca­re vor­besc de „in­com­pe­te­nța“alto­ra mai com­pe­te­nți? Sunt la înă­lți­mea fun­cți­i­lor obți­nu­te cei ca­re îi acu­ză pe alții că dețin fun­cții prea mari? Pro­be­le su­sțin răs­pun­suri, din ne­fe­ri­ci­re pen­tru si­tuație, ne­ga­ti­ve.

Lup­ta po­li­ti­că și in­te­re­se­le nu scu­ză la ni­meni și ni­ci­o­da­tă ab­se­nța in­te­gri­tății. Iar fă­ră in­te­gri­ta­te nu au cum să fie șan­se de ade­văr, de drep­ta­te și, până la ur­mă, de de­mo­crație.

P

(Din vo­lu­mul Andrei Mar­ga, Ro­mânia de azi. O diag­no­ză, în pre­gă­ti­re pen­tru pu­bli­ca­re)

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.