O pâine prăjită în tigaie și un ceai de zahăr ars

Trebuie să fii pregătit în viață să treci prin orice situație. Atunci când totul este bine, viața de familie este una normală, fără să duci grija zilei de mâine, nu ai cum să prevezi că într-o zi totul se năruie.

Te vezi pur și simplu cu trei copii la școală și cu un salariu de mizerie. Poveștile mamei din copilărie despre perioade de foamete parcă aveau menirea să mă pregătească pentru așa ceva. Era din greu tot mai greu. Aveam grijă să nu rămân restantă la cheltuieli, asiguram un minimum de haine și încălțăminte copiilor, hrană, că erau în creștere, totul era calculat cu mare grijă. Ei nu au știut prin ce greutăți trecem. Erau veseli, liniștiți, învățau bine. Mă străduiam să fiu și eu veselă în prezența lor.

Când dai din ce n-ai

Într-o seară, chiar nu mai aveam ce pune pe masă copiilor... Nu am dezarmat, am făcut un ceai de zahăr ars și am prăjit felii de pâine în tigaie. Am făcut un miros în bucătărie... că

au venit copiii mei fericiți, curioși ce vor avea la cină. S-au așezat cu toții în jurul mesei, când a sunat cineva la ușă. Era Alex, copilul vecinilor. Nu știu nici acum de ce o fi venit.

L-am pus la masă, i-am oferit o cană cu ceai și o felie de pâine prăjită. Am râs împreună cu copiii și… sună iarăși la ușa. Era Claudia, nepoata vecinei, venise după Alex. Am așezat-o și pe ea la masă și am servit-o ca pe ceilalți. Eram așa de bucuroasă că tot mai aveam pâine să prăjesc și că am făcut ceai mai mult. Iarăși sună la ușă… era vecina, a venit să vadă de ce nu vin copiii acasă. Cruce și-a făcut când a văzut că l-am pus la noi la masă și pe Alex, și pe Claudia, știindu-mi situația. Acasă se chinuia cu ei că nu mâncau, orice le oferea, iar la noi mâncau cu mare poftă. Mi-a rămas în suflet rugăciunea femeii „Dumnezeu să umple unde ei au golit!“Și Dumnezeu a umplut! S-a mirat cum un om în situație așa de grea are inima atât de mare să mai așeze la masă și pe altcineva.

După 20 de ani

Dumnezeu m-a ajutat și am depășit acea perioadă grea. Copiii, pe măsură ce creșteau, îmi erau de ajutor. Eu am luat întotdeauna câte ceva de lucru și acasă, pentru a le putea oferi sprijin să studieze. Ne-am mutat și noi, și vecinii noștri în alte locuințe și am pierdut legătura. Într-una din zile, băiatul meu se întâlnește în oraș cu Alex. S-au bucurat și s-au îmbrățișat ca doi frați. S-au gândit să meargă la o terasă, undeva, să depene amintiri, dar Alex s-a autoinvitat la noi acasă. Dorea să mă întâlnească după atâția ani. L-a rugat însă pe fiul meu să nu-mi spună cine este prietenul invitat. M-a impresionat tânărul care mi-a oferit un buchet de frezii, când băiatul meu mi l-a prezentat ca fiind Alex, un prieten. Când i-am întrebat cu ce vor să-i servesc, tânărul musafir a spus privindu-mă în ochi că el dorește o felie de pâine prăjită în tigaie și ceai de zahăr ars. Doar atunci am știut că este Alex, vecinul nostru cândva, care a recunoscut mai apoi că nu va uita cina aceea cât va trăi.

Când faci tot ce poţi mai bun, nu ştii niciodată ce miracol apare în viaţa ta sau în viaţa altui om.

Helen Keller, scriitoare