Tradițiile ni le facem și singuri
Am avut mereu o relație complicată cu ideea de tradiție, în sensul clasic al acestui termen. Îmi actualizez și îmi mai șlefuiesc câte un pic propria definiție în fiecare an, mai ales în preajma Crăciunului, ca și cum ar fi o haină pe care o ajustez pe ici, pe colo ca să se potrivească mai bine cu persoana care am devenit între timp, de la Crăciunul trecut până acum.
Pentru mine, tradiția are neapărat o doză de nostalgie plăcută și un iz de amintire dulce, dar îi resping visceral latura de dictat absolut, care începe cu „trebuie“sau cu imperativul „așa se face“. Evit și să amestec tradiția cu credința, fiindcă nu văd nicio legătură directă între tăiatul porcului ca tradiție de căpătâi și bucuria nașterii Mântuitorului, spre exemplu. Nici nu mi se pare mai trist Crăciunul dacă nu alergăm frenetic după cumpărat cadouri, doar pentru că „așa se obișnuiește“.
Iubesc sărbătorile de iarnă pur și simplu, cu sau fără lista de lucruri pe care e musai să le bifăm până pe 25 decembrie, iar dintre datinile impuse sub semnul reflexivului „așa SE...“mi-am ales doar ceea ce rezonează cu principiile și gusturile mele din tot restul anului.
Prefer să privesc ideea de tradiție ca pe un set fermecător de tabieturi, de obișnuințe prețioase pe care oamenii le întrețin în preajma unui moment important din an sau din viață, apoi le dau inevitabil mai departe copiilor, fără a le transforma vreo clipă în verdicte sau chestiuni de viață și de moarte.
Crăciunul e sărbătoarea mea preferată din an și îmi umple sufletul de bucurie încă dinainte să se întâmple efectiv, doar din jocul așteptării și al pregătirilor. Tradițiile la care țin cel mai mult sunt de fapt mici obiceiuri pe care mi le-am stabilit în luna decembrie, plus toate amintirile pe care le revizitez cu gândul, odată cu fiecare ninsoare și cu fiecare brad ales și împodobit. Nu știu alții cum sunt, dar eu, de fiecare Crăciun, retrăiesc în imaginație toate Crăciunurile care au fost înaintea lui.
Când m-am mutat singură, acum opt ani, primul Crăciun în casă nouă a însemnat un nou set de tradiții personale. Ca pentru un nou început, mi-am cumpărat podoabele de brad pe care le folosesc și acum. Mi-am dăruit singură primul ursuleț tematic de sărbători, de la Harrods din
Londra, transformat ulterior într-o colecție pe care o iubesc.
I-am informat pe părinții și unchii mei că aș prefera ca în prima zi de Crăciun să nu fie nimeni sacrificat cu gătitul, cu pusul și strânsul mesei și să mergem la un brunch unde să ne simțim cu toții musafiri. De atunci facem asta anual și toată lumea e fericită să se îmbrace în haine frumoase și să iasă în oraș cu familia. Am renunțat la ideea că de Crăciun e musai să-ți faci de cap cu preparate din porc și am ales să mănânc de sărbători exact ce-mi place, nu „ce trebuie“. Anul trecut, eu am mâncat sushi la masa de Crăciun, dar am simțit sărbătoarea până-n adâncul sufletului.
Tradițiile mele de Crăciun sunt de fapt niște mici tabieturi pe care le-am repetat deja de suficiente ori cât să devină o parte din mine. Crăciunul meu nu stă nici în mâncarea de pe masă, nici în numărul de cadouri cumpărate sau primite, nici în rochia nouă pe care o îmbrac cu această ocazie.
Încerc să mă surprind în fiecare an cu lucruri alese și făcute pentru că așa am simțit, pentru că m-au făcut fericită și pentru că mă reprezintă întru totul. Odată cu trecerea timpului, mă cunosc mai bine, așa că și reglajul preferințelor și al alegerilor este mult mai fin. În seara de Ajun, cadoul pe care mi-l doresc rămâne același de la an la an: bucuria gândului că acest Crăciun, trăit aici și acum, cu oamenii dragi mie, este parcă mai frumos, mai senin și mai „așezat“decât toate cele care au venit înaintea lui.