Monica Bârlădeanu:
Actriță, femeie de afaceri și sex-simbol, gazda emisiunii Ferma vedetelor de la Pro TV ne-a surprins plăcut cu sinceritatea absolut răvășitoare și candoarea de care dă dovadă la cei 39 de ani ai săi.
Îmi doresc un copil mai mult decât orice pe lume
Născută și crescută în Iași, Monica a devenit vedetă TV după ce s-a mutat la București și actriță hollywoodiană în urma relocării în Los Angeles. Dar traseul profesional al celei care a făcut o impresie frumoasă în producții precum „Moartea domnului Lăzărescu”, „Despre oameni și melci” și serialul „Lost” a avut până-n prezent mai multe momente cruciale pentru evoluția sa ca om. Despre acestea și modul în care le-a perceput și exploatat ne-a vorbit cu franchețe și acceptare una dintre cele mai frumoase femei din showbizul românesc și, de ce nu, american.
Care-i cea mai frumoasă amintire din copilăria ta?
Probabil singura vacanță petrecută cu ai mei, la Predeal, când aveam opt ani. Mi-a rămas în minte cum tatăl meu ne învăța pe mine și pe fratele meu mai mare să ne dăm cu bobul pe pârtie, că niciunul din noi nu schia atunci. Când ajungeam la casa familiei care ne găzduia, înghețați și înfometați, hlizindu-ne după o zi pe pârtie, aveam cea mai puternică senzație că suntem o familie.
Dar evenimentele din adolescența ta care ți-au marcat cel mai mult personalitatea?
Probabil că pierderea tatălui meu. Și apoi responsabilitatea pe care mi-am asumat-o, fără să mi-o ceară cineva, de-a crește un copil mic (fratele meu, cu șapte ani mai mic decât mine), doar ca să mă asigur că măcar el n-o să simtă multe din problemele familiei noastre.
Când și cum ți-ai dat seama că ai devenit o adolescentă cu lipici la băieți?
Asta s-a întâmplat târziu, pe la 18 ani, pentru că în liceu am fost într-o clasă de 31 de fete și nici un băiat. Când am intrat la facultate însă, mi-am dat seama că aveam ceva șarm, din moment ce băieții mă interpelau pentru diverse probleme inexistente. (râde)
Care a fost primul tău job?
Asta mă duce cu gândul la verile în care lucram ca ospătăriță la o terasă, la Râpa Galbenă, în Iași. Am mințit patronul că aveam 18 ani, deși în realitate aveam 16, și câștigam pe tură doar din bacșișuri cât câștiga mama într-o lună.
Ai profesat vreodată după ce ai absolvit Dreptul?
Nu, niciodată. Astăzi însă, știu să-mi citesc contractele și să semnalez clauze defavorabile mie (râde). Atunci când am terminat Dreptul, lucram deja de vreo doi ani în televiziune și simțeam că mi-am ales drumul. Am făcut Dreptul motivată de un moment în divorțul alor mei, când judecătorul m-a întrebat ce părinte se poartă mai frumos cu mine și cu cine vreau să locuiesc. M-am simțit groaznic, sistemul mă forța să-l umilesc pe unul din părinți. Atunci s-a născut dorința mea de-a deveni magistrat, sperând că
Acum, merg cu toate motoarele la turație maximă, atentă și responsabilă, dar și perfect capabilă să mă iert și să nu mă autoflagelez psihic în cazul unei erori de judecată. Cât trăim greșim! Important e să facem mereu greșeli noi.
voi avea șansa să schimb câteva articole din Codul familiei.
Cum a fost când te-ai aflat prima dată în fața camerelor de filmare?
Oribil! Mi se părea că eram complet nepregătită, și chiar așa eram. Iar la o rată de cinci emisiuni pe săptămână, cu oaspeți despre care nu auzisem niciodată până atunci, pentru că universul meu era altul și internetul nu-ți furniza atât de multe informații ca acum, putem spune că nu reușeam să recuperez tot ce nu știam și deci… clar eram mereu nepregătită.
Cum a fost să revii în televiziune după o pauză de vreo 13 ani, nu?
15, mai exact. Ferma vedetelor seamănă mai mult cu cinemaul decât cu televiziunea, deci nu o resimt ca pe o trecere abruptă. Când aveam 21 de ani și contemplam televiziunea, mi-am dorit tare mult să lucrez în Pro TV, însă lucrurile nu ți se întâmplă când vrei tu, ci atunci când trebuie.
Când erai deja o vedetă în România, ai plecat în SUA. Ce ai găsit acolo și-ți lipsea aici?
O lume nouă, cu posibilități infinite, șansa de-a mă reconfigura, de a-mi răspunde la câteva întrebări esențiale despre cine sunt, ce-mi place cu adevărat să fac. Asociez Los Angelesul cu o formă de renaștere personală.
Mai faci naveta LA-București?
Sigur. Momentan sunt în Los Angeles. Și, până când voi avea o familie într-unul din aceste locuri sau poate în cu totul altă parte, sunt acolo unde mă poartă munca.
Când te uiți în oglindă, ce vezi?
Un om curios și interesat de tot ce nu știe.
Confecționezi bijuterii. De ce, pentru cine și cât de profitabilă e o asemenea afacere?
Totul a pornit de la o necesitate de a-mi ordona mintea lucrând cu mâinile. E și o practică budistă, în care creezi diferite forme cu precizie și migală, ca o practică pentru contemplaţie. Pentru că am lucrat mereu cu emoţie, cuvinte, aer, și lucrul cu mâinile s-a transformat într-o meditaţie. Mi-am cumpărat la un moment dat un kit cu plastilină de argint. Și, de la prima mea încercare, când făceam niște râme strâmbe, ca și cum m-aș fi jucat cu plastilina, am ajuns să creez ceva ce eu aș purta. În plus, mi-am dat seama și că, făcând asta, găseam soluţii la problemele care mă măcinau. Eram fascinată nu neapărat de scopul final, de bijuterie, ci de munca migăloasă pentru a o crea.
Ce bijuterie prețuiești mai mult?
Un inel pe care l-am primit de la un fost iubit, un om foarte important pentru mine, la foarte mulți ani după ce ne-am despărțit. Nu plec fără el nicăieri și, dacă-l scot de pe deget și-l pun în geantă când mă spăl pe mâini într-un restaurant, de exemplu, știu că aș prefera să mi se fure geanta cu toate actele, banii, cardurile, dar nu inelul de la el.
Un inel de logodnă îți dorești?
Am deja două inele de logodnă primite, puse la păstrare, deci clar nu despre inel e vorba. (râde) Mai important e ca omul care ți-l dăruiește să fie și cel cu care simți că ai vrea să faci un copil.
Ai vrea să faci un copil?
Îmi doresc un copil mai mult decât orice pe lumea asta. Însă am înțeles de la viață până acum că lucrurile nu se întâmplă când vrei tu, ci când e momentul potrivit să se întâmple.
Cum crezi că te percep bărbații acum?
Asta e o întrebare pe care nu mi-o mai pun de mult, pentru că ar însemna să mă cenzurez și să-mi modific comportamentul în așa fel, încât să plac tuturor. Părerea celorlalți despre mine e cel mai nociv lucru pentru minte, spirit și suflet la care mă pot gândi.
Atunci, cum percepi tu lumea la 39 de ani?
Am ajuns în momentul în care merg cu toate motoarele la turație maximă, atentă și responsabilă, dar și perfect capabilă să mă iert și să nu mă autoflagelez psihic în cazul unei erori de judecată într-o situație. Cât trăim greșim! Important e să facem mereu greșeli noi.