Părerea mea
După ce termeni precum eco, bio și organic au început să fie folosiți în mod atât de abuziv, încât simțim exasperare numai când îi auzim sau îi citim pe undeva, oamenii au început să facă glume pe seama celor care propovăduiau în gura mare ecologismul. Eram și eu printre cei care râdeau la glumele cu vegetarieni. „Ce înseamnă vegetarian? Vechi termen maya pentru vânător nepriceput“. „Salvează o legumă! Convinge un vegetarian să treacă la
carne.“Și câte altele. Mi se păreau amuzante și inofensive (în fond, râsul este singurul care absoarbe nefericirile vieții) și veneau ca reacție la atacurile altora. Unii oameni din jurul meu aveau convingeri atât de vehemente despre ce ar trebui să mâncăm, cu ce ar trebui să ne îmbrăcăm și cum ar trebui să trăim, încât în preajma lor mă simțeam mereu ca în fața Inchiziției. Oricum ar fi început discuția, la final reieșea în zece moduri diferite cât de fundamental greșită este viața mea și cum el, interlocutorul și inchizitorul meu, era deținătorul adevărului absolut.
Nu neg că toate chestiunile legate de nutriție, boli și problema resurselor planetei erau foarte adevărate, dar felul în care erau spuse era atât de înveninat – „NOI versus VOI“–, încât logica mea dădea la un moment dat log-off de la discuție. Și încheiam cu lovitura finală: „Bun, dacă mâncatul de vegetale te înseninează la corp și la minte, atunci aș vrea să știu și eu de unde vine toată agresivitatea asta!?“Pauză!
De câteva luni încoace, am devenit vegetariană. Treptat, am simțit că nu îmi mai este necesar să mănânc carne, că nu mai vreau să o fac și că dragostea mea de-o viață pentru animale nu se poate reconcilia cu ideea că mănânc mușchi de vită la grătar. De ceva vreme, am început să și citesc despre ingredientele locale, despre efectul pesticidelor și despre alte lucruri care țin de natură și sănătate. Probabil abia acum eram suficient de pregătită, matură sau limpede la minte.
De ce nu m-am clintit oare din metehnele mele în toate ocaziile în care mi s-au vârât sub ochi aceleași lucruri pe care le fac acum din toată inima? Pentru că psihicul nu funcționează cu biciul – și nici nu trebuie. Când cineva îți dă două palme virtuale și-ți spune că din acest moment trebuie să renunți la friptura de porc fiindcă, altfel, ești un criminal, nu simți decât respingere. Eventual, te duci acasă și mănânci un cotlet de porc în cinstea lui.
Când înțelegi, în schimb, ce contează cu adevărat pentru tine, cum vrei să trăiești și cât de importante sunt alegerile pe care le faci, renunți cu inima deschisă la o grămadă de lucruri adânc înrădăcinate, fără să privești înapoi.
Există o poveste legată de Maica Tereza: cândva, a fost invitată la o manifestație antirăzboi și a zis: „Mulțumesc, dar nu. Dacă vreodată organizați o manifestație pro pace, chemați-mă și vin“. Mi-a rămas în minte și, pe măsură ce înaintez în vârstă, o înțeleg tot mai mult. E atâta logică și bun-simț în cuvintele ei!
N-o să reușești să convingi un om să renunțe la ceva sau să adopte un comportament nou amenințându-l cu boli, catastrofe și cu faptul că va arde într-un cazan de smoală. Niciodată. Poți să-i explici câteva lucruri logice cu pasiunea omului care le aplică și le crede, apoi să-l lași să se gândească la ele dacă vrea.
Indiferent dacă e vorba de o supă de pui sau de cea mai sănătoasă salată organică, respectul pentru natură începe cu respectul față de propriile alegeri și față de ale oamenilor despre ale căror vieți n-avem habar.