Un secol de unitate: Eroinele Marelui Război
Doamne, poartă grija tatei, Străjuind surori și frați, Căci eu plec în voia soartei Sus pe frontul din Carpați. Și puterea ta cea sfântă, Într’o zi de sărbătoare Neamu’ntreg acum o cântă Pentru România Mare!
Europa lovită de foamete, frig și boli pricinuite de război învăța să supraviețuiască de doi ani, când România a decretat mobilizarea trupelor, la 15 august 1916, pentru înfăptuirea României Mari. Acasă au rămas femeile, cu copiii și bătrânii, dorul de cei dragi fiindule alinat de câte o carte poștală de pe front, uneori cea din urmă.
La glie sau pe front
Țărăncile noastre, curate și harnice, după cum le descria Marcel Fontaine, ofițer francez în România, munceau în continuare pământul. În orașe, doamnele din elita societății organizau activități caritabile în sprijinul răniților.
Ecaterina Teodoroiu „a îmbrăcat haina de ostaș (…) în înfrico șatele lupte de la Jiu, primește botezul de sânge, dovedind atâta risipă de curaj și atâta uitare de sine! Majestatea Sa Regele ia conferit Virtutea Militară cu spade, acordândui gradul de sublocotenent onorific“, conform revistei „Ramuri“din mai 1919. „Hotărâtă, energică și pătrunsă de dreptatea pornirei noastre, firea sa entuziastă
nu putea rămâne nepăsătoare la durerile și lupta noastră aprigă și a înțeles, în judecatai simplă, dar sănătoasă, de femeie, că nar fi mai devotată «ideii» decât închinândui jertfa vieții sale!“
Mama răniților
Imaginea Reginei Maria, aflată la căpătâiul soldaților sau pe front împreună cu Regele Ferdinand, în mijlocul trupelor, a devenit celebră prin intermediul presei internaționale. Regina a întruchipat modelul de devotament și curaj pentru români: „Puțin câte puțin, suferința cumplită din jurul meu a reușit totuși să mă îndepărteze de propriami amărăciune, mia insuflat dorința arzătoare și nestăvilită de a fi de folos poporului meu și prin el țării mele, întrun moment în care ultimul dram de speranță părea să ne fi părăsit“.
Îndurerată, Regina șia impus să fie puternică, deși Mircea, fiul cel mic dintre cei șase copii, murise răpus de febră tifoidă. Era puțin înainte de ocuparea Bucureștiului, la 23 noiembrie 1916, de către trupele germanobulgaroturce și retragerea la Iași a Casei Regale, guvernului și parlamentului, până în noiembrie 1918, ca măsură de păstrare a statalității.
Și-au suflecat mânecile
Femeile din familiile de vază au rămas însă în capitala ocupată, tocmai pentru a menține moralul populației, așa cum mărturisea Pia Alimăneștianu, sora primministrului Ion I. C. Brătianu. Îngrijorările erau însă mari. Nadeja Știrbey, cumnata lui Ion I. C. Brătianu, nota în 24 august 1916: „Mia fost mereu teamă de război pentru noi, nu pentru că nu am încredere în trupele noastre, sunt sigură că sunt admirabile, dar cred că avem o conducere proastă, organizarea e jalnică, mie teamă de îngrijirile pe care le vom acorda răniților, vom fi copleșiți în curând, din cauza lipsei de doctori, de medicamente, de igienă, de hrană bună“.
Maria Cantacuzino Enescu remarca însuflețirea Reginei în mobilizarea numelor mari pentru organizarea spitalelor – lady Barclay, doamna Blondel și fiica ei, Yvonne Cămărășescu, și Eliza Brătianu, soția premierului – active la București, în Spitalul Militar, la începutul războiului. La Iași, Maruca a înființat Spitalul „Regina Elisabeta“, cu sprijinul Crucii Roșii angloamericane.
Alexandrina Cantacuzino sa preocupat la București de Spitalul 113, finanțat de Banca Națională. În 1918, a fondat Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române. La rândul ei, Nadeja Știrbey conducea Spitalul Brâncovenesc din Iași în vara lui 1917: „Lucrez mult la spital (...), am îmbunătățit multe lucruri, mai ales hrana, care a devenit excelentă din infectă“.
Generalul N. Tătăranu, internat la Spitalul 118 Automobil Club din București, coordonat de Martha Bibescu, consemna: „Cu multă recunoștință și stimă îmi reamintesc de sufletele de elită care se găseau printre doamnele și domnișoarele de la Crucea Roșie ce ne îngrijeau!“