Mihai Melinescu, jurnalistul cu 30 de chitare
Mihai Melinescu este cunoscut ca om de televiziune. Puţini îl mai ţin minte de pe vremea când a fost la radio şi mulţi sunt surprinşi să-l vadă în concerte.
Serios şi stăpân pe el, Mihai este în lumea lui în faţa camerelor de luat vederi. Şi-a început cariera media în radio, apoi a ajuns în televiziune şi de-a lungul anilor a prezentat ştiri, a moderat emisiuni, a fost corespondent TVR la Washington, a făcut interviuri, a avut o rubrică despre gadgeturi, dar şi emisiuni despre ştiință, iar când nu-l vedem pe sticlă, e tot acolo, dar în spatele „scenei“şi scrie ştiri externe cu acelaşi entuziasm. Dincolo de această imagine serioasă de pe ecran, am descoperit un om vesel, prietenos, firesc, inteligent, un artist cu multă profunzime sufletească şi cu un sistem de valori bine înrădăcinat din familie. Un interlocutor plăcut, care are mereu o poveste frumoasă, uneori amuzantă, dar şi un om gata să-ţi sară în ajutor. Mihai iubeşte chitara, dovadă stau cele 30 de chitare din colecţia lui de la studio (deşi acum foloseşte în concerte numai zece), fiecare cu o poveste, fiecare cu o semnificație. Cântă senzaţional şi o face cu pasiune, cu aceeaşi dăruire cu care scrie sau prezintă o ştire.
Lumea te cunoaște ca om de televiziune, însă tu ți-ai început cariera în radio. Povestește-ne puțin...
Prin ’90, când au apărut primele radiouri FM, ascultam fascinat. Câtă muzică nouă, câte programe! Era de necrezut. Nu ne dăm seama, dar pe atunci nu aveai de unde să faci rost de piesele preferate. Le înregistram de la radio. Legat de maturitate, să ştii că nu am întâlnit până acum om de televiziune care să fi trecut prin experiența de radio fără să aibă o mare nostalgie pentru ea. O am şi eu. Prima oară am ajuns la radio prin gimnaziu. La Radio România Internațional, secția Engleză. Sincer, nu mai ştiu exact cum, m-a recomandat cineva. Am avut o scurtă colaborare cu o doamnă extrem de distinsă, căreia îi port şi astăzi mult respect… nu mai e printre noi, Frederica Dochinoiu. Mai târziu, în liceu, am cunoscut nişte oameni tare faini de la Radio Total. Făceau ei nişte petreceri vineri seara, parcă, într-un club din Bucureşti şi uite aşa ne-am împrietenit. Au avut la un moment dat un program pentru tineri şi amatori, timp de o lună, şi am intrat şi eu în joc, îmi plăcea. Dar nici aici n-avea cum să țină. Am rămas prieteni şi gata. Mai târziu, prin facultate, iar am avut o încercare. Chiar am dat un concurs, se auzise de un nou post FM care se voia extrem de puternic... dar n-a fost să fie, am dat o probă pentru care nu m-am pregătit bine şi am picat-o. Acel radio era Europa FM. În fine, după facultate, mi-am încercat din nou norocul la Radio România Internațional, am dat un concurs, l-am luat şi aşa am lucrat acolo o perioadă. Am învățat enorm în vremea radioului despre voce, despre rostire, despre scrierea textelor şi traduceri de la Coralia Meteleanu şi Ilie Ciurescu. Mai apoi, am învățat televiziune de la tatăl meu.
Fiindcă ai avut ocazia să-i cunoști pe americani la ei acasă, cum ți s-au părut americancele?
Să ştii că asta le spun tuturor celor care mă întreabă „cum e America?“: este un continent! Statele sunt de fapt țări care... vorbesc cam aceeaşi limbă şi au aceleaşi deziderate. Diferențele între state sunt uriaşe. Eu am văzut doar Washington DC, New York şi Chicago. Dar uite puțină bârfă: americancele pot părea mai abordabile decât româncele. Poate. Dar, paradoxal, sunt mai prudente sentimental. Altfel, eu sunt convins, româncele sunt mult mai frumoase, mai inteligente, mai simpatice!
Cum te-ai descrie în trei cuvinte?
Entuziast, idealist, optimist. Dar ferească sfântul să mă prinzi în pasa de pesimism, că am un maaare norişor deasupra capului!
Deseori te vedem la matinal. E dificil să te trezești dimineața sau ăsta poate fi secretul pentru o zi mai lungă și mai plină de energie?
Să ştii că da. Eram până nu demult pasăre de noapte, dar a trebuit să mă schimb. Ora trei şi jumătate crede-mă că nu-ți face ziua mai lungă, ajungi ca la 10 să vrei să mănânci de prânz! Dar, da, te obişnuieşti cât de cât. Foarte importantă e ora de culcare.
Ce rol are un prezentator? Pentru că nu ești doar prezentator, e greu să treci dintr-un rol în altul?
Eu cred că nu mai există prezentatori. Pe bune, aş scoate termenul din uz dacă aş putea. Meseria e cea de jurnalist.
Îmi plac frumusețea și inteligența femeii. Îmi place să fie sportivă și activă. Îmi place să fie independentă. Și îmi place să fie femeie...
Reporter, redactor, analist, zi-i cum vrei. Îți garantez că oricine ştie să citească de pe hârtie citeşte şi de pe prompter, nu e mare lucru. Dar să fii credibil e cu totul altceva. Credibilitatea ți-o dau standardul moral, experiența, bagajul de cunoştințe, ştirile pe care le-ai redactat sau scris, reportajele făcute. Uite, să zicem că e vorba despre... lansarea unei rachete. Cine vrei să îți povestească despre asta: o persoană plăcută care îți citeşte un scurt rezumat sau un pasionat de ştiință, care ştie să îți prezinte în cuvinte simple şi aspecte generale ale zborului în spațiu, dar şi amănunte fascinante pe care nu le-ai fi sesizat? Hai s-o luăm şi altfel: prezentatorul e exponentul unei echipe. Ştiu-ştiu, o să zici că e clişeu, dar eu aşa cred. Poate să fie persoana din fața camerei minunată: dacă emisia e proastă, dacă reportajele pe care le prezintă sunt slabe, dacă producătorul nu ştie ce şi, mai ales, când să-i spună în cască, degeaba! Eu nu mă gândesc niciodată la cameră sau microfon, mă gândesc că vorbesc cuiva, că sunt informații de care oamenii au mare nevoie. Din tot ce ştiu, încerc să sintetizez ce e mai important. Le arăți oamenilor amănunte, contexte, situații pe care nu le-ar vedea sau le-ar trece cu vederea. Şi te gândeşti că informațiile pe care le dai sau le aduci le vor fi utile. Cum? În deciziile lor viitoare. Politice, financiare. Asta e frumos la ştirile externe: te pun în context ca membru al societății, vezi cum e la alții, poți compara.
O altă pasiune a ta este muzica. Ești chitarist și backing vocal. Povestește-ne puțin despre muzica din viața ta.
E… aproape o a doua profesie. Am început la câțiva ani, fascinat de mătuşa mea, Virginia Vitez, profesoară de pian. Şi, evident, am început la pian. Pe la vreo 10-12 ani, n-am mai vrut să studiez. Ai mei s-au rugat de mine… degeaba. E, dar ce să vezi, pe la începutul liceului am cunoscut un coleg mai mare, la spectacolele Veronicăi Focşeneanu de la „Caragiale“, un tip care cânta la chitară. Şi din voce, Dumnezeule, minunat!
Şi, uite aşa, bunul meu amic Edgar Şchiopu mi-a pus chitara în brațe, cum se zice. Cu backing vocals e şi mai fain. Când eram mic şi mergeam în maşină cu
mama, mă punea tot timpul să armonizez vocile de la radio (spre disperarea tatălui meu, săracul). Mama a făcut corul de copii radio şi a rămas cu o mare pasiune pentru cântat. Mi-a indus-o şi mie şi am căpătat deprinderea şi bucuria. Prin tot felul de surprize ale sorții, am ajuns să cânt cu Anca Parghel, Marius Moga, Liviu Teodorescu, Simona Radu, Jezebel şi mulți-mulți alții. Am cântat în multe formule şi ansambluri vocale, acum am revenit la o pasiune veche şi cânt în corul Sound, dirijat de Voicu Popescu. De doi ani am pornit şi o altă aventură, un duo de blues, Blue Monday Ministers, alături de fantasticul muzicuțist Cătălin
„Tze Tze“Rădulescu.
Ai o viață destul de activă. Ce consideri tu că este o provocare?
Exact, o viață activă! Am mari probleme în stabilirea priorităților.
Care este vehiculul preferat: motocicleta, bicicleta sau mașina?
Toate. Fiecare are rostul ei. Mergeam pe bicicletă iarna şi toată lumea zicea că sunt un snob nebun – acum e la modă. Când, alături de Tudor Anghelescu, făceam drumuri până la mare sau la Cheia pe bicicletă, se uita lumea cruciş. Acum e de bonton. Tu ştii bine ce ştii, motocicleta îmi pune un zâmbet pe față... am mers trei ani la raliuri alături de Claudiu David. Şi, ca să înțelegi, bunicul din partea mamei a fost mecanic. Mama a învățat de la el şi, da, l-a molipsit şi pe tata. Sângele apă nu se face!
Ce-ți place și ce nu la o femeie?
Îmi plac frumusețea şi inteligența. Îmi place să fie sportivă şi activă. Îmi place să fie independentă. Şi îmi place să fie femeie... În America am primit uneori priviri piezişe când țineam o uşă deschisă sau trăgeam un scaun, de parcă aş fi jignit pe cineva. Cred că bărbații trebuie să fie cavaleri, iar femeile să păstreze o anumită sensibilitate (a nu se confunda cu slăbiciune).
Că tot se bate monedă pe egalitatea de gen, consideri că femeile trebuie să fie egale cu bărbații?
Absolut. Mi se pare absurd, noaptea minții ca o femeie să fie plătită mai puțin pentru aceeaşi muncă pe care o face un bărbat sau pentru aceleaşi competențe.
Dar mai cred că suntem diferiți şi că aşa e firesc să fim. Cum ziceam şi mai sus, eu chiar cred în anumite maniere şi sensibilități. Aşa am fost crescut.
Stresul își pune amprenta și pe tine, mai ales că ești implicat în atât de multe lucruri. Care sunt strategiile pentru a-i face față?
Refugiul în pasiuni. Practicarea lor. Şi, mai ales, să avem mintea acolo unde suntem şi noi. Să nu luăm cu noi acasă problemele de la serviciu. Şi nici invers.
Ce carte ne-ai recomanda să citim?
Îmi vine în minte o carte fantastică, mai puțin cunoscută, scrisă de Peter Beagle: Ultima licornă. Da, s-a făcut un desen animat foarte interesant după ea, e şi o baladă foarte frumoasă cu acelaşi nume, The Last Unicorn. A, şi îmi mai vine una în gând, apropo de stres: Flux-psihologia fericirii, de Mihaly Csikszentmihalyi. Am primit-o de la o bună prietenă şi m-a fascinat.