Explorator
În cei șapte ani de acasă nu am învățat despre ecologie. Și nici în școală. Dar părinții m-au învățat ceva mult mai valoros și mai aplicat pentru tot ce înseamnă viață. M-au învățat despre bun-simț. Aceasta este și abordarea mea în ceea ce privește atitudinea responsabilă față de natură: eu nu i-aș face ei ce n-aș vrea să îmi facă ea mie. De ce să o murdăresc, de ce să consum exagerat, de ce să îi strivesc frumusețea?
La începutul anilor 2000, eram într-un schimb universitar în Olanda. Încă de atunci, ei colectau selectiv... tinerii, familiștii, oamenii din companii, adică toată lumea. Pentru mine, deși făcusem acțiuni diverse de voluntariat, era un pas înainte. Oamenii aceștia nu doar vorbeau despre viața verde și plantau câte un copac când și când, ci puneau în aplicare ZILNIC un principiu.
Viață verde, eco, sustenabilă sau cum vrei să o mai numești... aceste concepte au căpătat contur în spațiul nostru mioritic în ultimii 15 ani. Ceva am învățat în plus, dar părerea mea este și că am pierdut ceva. Am pierdut naturalețea (mă refer la mediu, dar și la oameni). Cunoscuții mei știu despre mine că iubesc progresul, tehnologia, dar, dragă tehnologie, poți să îmi dai tu roșiile copilăriei mele înapoi?
Era România copilăriei mele, înainte de 1990, eco? Nu i-aș spune așa, cel puțin nu în sensul unei ecologii moderne, uneori forțate, dar era verde și era în mare parte curată, pentru că produsele pe care le mâncam atunci, din doi pași și două mâini gospodărești, ajungeau pe masa noastră. Și era frumoasă România mea atunci. Sigur, nu aveam haine din bumbac organic, dar nici sacoșe din plastic, nu visam la mașini electrice cu autonomie de până la 600 km, dar nici nu respiram un aer cu atât de multe particule poluante.
Ce înțeleg eu prin viață verde? Acțiuni atât de normale, firești și civilizate, care nu costă nici timp, nici bani, nici chef.
Vreau ca ai mei copii să aibă în jurul gurii zeama de la un fruct ca altădată, vreau ca ei să știe ce înseamnă gustul laptelui... să se bucure de natură, de iarbă, de mare, să nu facă eforturi exagerate pentru a le obține. Altfel spus, ceea ce odată era în firea lucrurilor să nu devină peste ani și ani apanajul oamenilor bogați.
Mă pufnește uneori râsul, mai bine zis un fel de râsu’-plânsu’, când aud de acțiuni ecologice ambițioase, în timp ce unii oameni uită esențialul: uită să salute, uită ce înseamnă a răni gratuit inimile oamenilor, uită că nu este bine să taie copacii, să rupă florile din parcuri, să vandalizeze etc.
Oare o viață verde nu înseamnă respect față de TOT: oameni, natură, lucruri?
Sunt un om simplu, nu pot să îi ajut pe cei de la NASA să colecteze informații despre stratul de gheață din Antartica, nici să ajut o mare asociație din Marea Britanie care are ca obiectiv să curețe gunoiul oceanic, dar pot să ofer o viață mai lungă obiectelor, să respect natura, să fiu un om mai responsabil și mai bun. O fi puțin? Eu cred că, pentru început, poate fi suficient.