Pă­re­rea mea

Femeia - - SUMAR - Dia­na-Flo­ri­na Cos­min, jur­na­list de li­fes­ty­le cu ex­pe­ri­e­nță de 20 de ani în pre­să, a fost opt ani re­dac­tor-șef al re­vis­tei lu­na­re „For­be­sLi­fe“și al re­vis­tei tri­mes­tria­le „Up by For­bes“. Au­tor al că­rții „Po­vești­le unei ini­mi“. Acum, scrie la www.fi­ne­so­ci­e­ty

Când eram la li­ceu, am ci­tit o po­ves­te ade­vă­ra­tă ca­re m-a mar­cat pen­tru tot­de­au­na: o bu­ni­că și ne­po­tul ei au avut un ac­ci­dent pe șo­sea, într-o iar­nă ge­roa­să din Ame­ri­ca. Băia­tul a ră­mas prins sub fia­re­le mași­nii, ni­ci­un au­to­ve­hi­cul nu tre­cea pe aco­lo, iar bu­ni­ca și-a dat se­a­ma că ea es­te sin­gu­ra șan­să de sal­va­re a co­pi­lu­lui. Așa că... a ri­di­cat mași­na: 1,4 to­ne, de vreo 30 de ori greu­ta­tea cor­pu­lui ei.

Ca­zul in­cre­di­bil a apă­rut în pre­sa ame­ri­ca­nă, iar fe­meia, sub ti­rul între­bă­ri­lor unui re­por­ter mai in­sis­tent, a re­cu­nos­cut mo­ti­vul: „Mi-e fri­că să mă gândesc ce altce­va aș fi reușit să fac cu viața mea da­că aș fi ști­ut mai de­vre­me de ce sunt în sta­re“.

Atunci când te gândești la a ri­di­ca aproa­pe do­uă to­ne, pri­mul gând e „nu se poa­te“. Cum să ai­bă un corp uman o așa fo­rță? Și to­tuși, în si­tuații li­mi­tă, când nu exis­tă altă ca­le, reușim să fa­cem lu­cruri im­po­si­bi­le du­pă toa­te le­gi­le fi­zi­cii sau ale psi­ho­lo­gi­ei. Și ca­re to­tuși sunt po­si­bi­le.

Bu­ni­cuța ca­re a ri­di­cat mași­na și ca­re și-a dat se­a­ma prea târziu în viață cât de pu­ter­ni­că es­te min­tea e… fi­e­ca­re din­tre noi. Une­le din­tre ce­le ca­re ci­tesc acest arti­col au 20 de ani, alte­le 30, 40, 60, poa­te chiar 70 sau 80. Când ne-am gândit ulti­ma oa­ră la li­mi­te­le pe ca­re ni le-am tra­sat sin­gu­re și pe ca­re le pur­tăm du­pă noi ca și cum ar fi niște gra­nițe de ne­tre­cut? De câte ori nu ne-am sur­prins fă­când lu­cruri ex­traor­di­na­re, deși am fi ju­rat că nu sun­tem în sta­re? Și to­tuși le-am fă­cut pen­tru că am îndrăz­nit!

Toți avem o lis­tă de lu­cruri pe ca­re ne-am fi do­rit să le fa­cem, să le trăim, să le ex­pe­ri­men­tăm, să le gus­tăm, să le tran­sfor­măm în amin­tiri. Doar că n-am fă­cut-o fi­in­dcă pă­re­au prea mari pen­tru noi, pă­rea că nu le me­ri­tăm, că nu sun­tem în sta­re sau demni de ele. Asta e ba­za ori­că­rei îndoi­e­li: sen­ti­men­tul că nu sun­tem su­fi­ci­ent de… sau de… ca să spe­răm. Alți oa­meni da, însă noi nu.

Îmi pla­ce mult Me­ghan Mar­kle, no­ua du­ce­să de Sus­sex. Fa­ta unui di­rec­tor de lu­mini și a unei in­struc­toa­re de yo­ga, bi­ra­sia­lă – cu tot ra­sis­mul și pre­ju­de­căți­le pe ca­re le atra­ge asta chiar și în zi­le­le noas­tre –, cu o fa­mi­lie des­tul de zdrun­ci­na­tă, dar ca­re a îndrăz­nit. A îndrăz­nit, când era mi­că, să-i scrie Pri­mei-Doam­ne a Ame­ri­cii fi­in­dcă o re­vol­ta o re­cla­mă TV mi­so­gi­nă. A îndrăz­nit să spe­re că ar pu­tea reuși la Hol­ly­wood, prin­tre alte mii de as­pi­ran­te su­per­be și ta­len­ta­te din toa­tă lu­mea. A îndrăz­nit să me­ar­gă la un blind-da­te cu un pri­nț, ca și cum era cel mai fi­resc lu­cru din lu­me. Și a obți­nut. To­tul. Schim­ba­rea re­cla­mei ca­re tri­mi­tea fe­mei­le la cra­tiță. Ro­lu­ri­le ca­re au fă­cut-o fai­moa­să. Pri­nțul. Și, deși îmi pla­ce enorm Me­ghan, ea nu e cea mai fru­moa­să fe­meie și nici ide­a­lul de pri­nțe­să. Dar se com­por­tă ca și cum ar fi… și atunci n-ai cum să n-o iu­bești.

Me­ghan a schim­bat re­gu­li­le și a scris is­to­rie fi­in­dcă a îndrăz­nit să cre­a­dă în ea. A îndrăz­nit să cre­a­dă că exact ce­ea ce es­te ea, cu bu­ne și re­le, es­te su­fi­ci­ent de bun pen­tru un pri­nț. Cu tot cu fa­mi­lia dis­fun­cți­o­na­lă, cu scan­da­lu­ri­le, cu di­vo­rțul pe ca­re-l avea la ac­tiv, cu pri­e­te­nii bârfi­tori, cu întreg ba­ga­jul ei de viață.

Nu-i ne­voie să ne că­să­to­rim cu pri­nți ca să fa­cem asta, nici să ri­di­căm mașini de o to­nă. E su­fi­ci­ent să cre­dem în noi înse­ne și în fap­tul că sun­tem dem­ne de toa­te lu­cru­ri­le pe ca­re n-am îndrăz­nit să le ce­rem vre­o­da­tă fi­in­dcă nu cre­de­am că sun­tem su­fi­ci­ent de bu­ne pen­tru a le me­ri­ta. De astă­zi, sun­tem.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.