Oare care dintre ele va fi?
Octavian Bellu și Mariana Bitang sunt în căutarea echipei perfecte, care să facă din nou România campioană olimpică la gimnastică.
Ne obișnuiserăm cu aurul la gimnastică, iar copilele noastre visau perfecțiunea jucându-se la bara de bătut covoare din spatele blocului: generații întregi crescuseră cu mitul Nadiei, al perfecțiunii umane care întrece deopotrivă mașina și imaginația. Apoi, sub coordonarea antrenorilor Octavian Bellu și Mariana Bitang, lotul național al României a dominat arena internațională a gimnasticii timp de mai multi ani. Pe urmă lucrurile s-au complicat, investițiile statului în sport s-au diminuat drastic, atitudinea față de raportul dintre muncă și performanță s-a modificat în întreaga societate, iar scena sportivă nu a făcut notă discordantă. Ca urmare, de ani buni, cu puține, dar notabile excepții, marile performanțe în gimnastică s-au lăsat așteptate.
Țară, țară, vrem campioane!
Așa se face că atunci când am pășit în sala complexului olimpic de la Izvorani, plină ochi de emoție, ca un butoi de pulbere, m-am întors fulgerător în timp, când eram copil și urmăream lipită de televizor evoluțiile gimnastelor. În jurul meu, în toate părțile, fetițe îmbujorate, preocupate și tremurând sub stratul de sclipici din păr, cu mușchii întinși și uneori înfășurați în bandaje elastice, foc de ambiție și pară de emoție, zvon de triumf, dar și lacrimi multe, ezitări inexplicabile, părinți exasperați, nerăbdători, și antrenori exasperați. Eram la cea de-a IV-a competiție „Cupa OMV Petrom“din cadrul proiectului „Țară, țară, vrem campioane“, care acum se adresa fetițelor între 9 și 12 ani.
Deasupra întregii sarabande, energică și netulburată, Mariana Bitang coordona totul cu blândețe: dacă este evident că e nevoie de rigoare ca să ții totul în frâu, prin tot ceea ce făcea ea arăta că la fel de importantă este susținerea pentru fiecare copil în parte. Nicio sportivă nu trebuie să se simtă singură.
Competiția începe cu un careu. Mariana Bitang le vorbeș-
te fetițelor despre ceea ce le doare: teama de eșec, ce poate fi paralizantă mai ales la această vârstă, și le îndeamnă să savureze tocmai privilegiul vârstei lor: bucuria de a se juca, mândria de a-și arăta grația și măiestria dobândite. Nu uită să le încânte cu peretele poleit de medalii: jos sunt medaliile acestui concurs, care le așteaptă pe ele acum, la capătul celor câteva ore de concurs, iar deasupra medaliile cele mai valoroase, olimpice… care tot pe ele le așteaptă, dar peste ani buni!
Aliniere, ritm de tobe, aparate pregătite, competiția începe, emoțiile se scurg de pe tălpile pudrate cu magneziu ale fetițelor, încarcă solul, paralelele, calul de sărituri și în special bârna. Însă partea fascinantă este că emoția aceea paralizantă le părăsește cu adevărat, iar chipurile, abia zărite în timpul unei piruete, se destind adesea într-un zâmbet larg: plăcerea pură a mișcării a învins, iar de aici încep și detașarea, și premisa performanței. Octavian Bellu este ochiul exigent care urmărește tot ceea ce se petrece în sală… ce n-aș da să aflu ce notă dă el fiecărei evoluții! Aceasta deoarece el nu evaluează numai ceea ce vede în fața ochilor, prezentul imediat și înșiruirea elementelor, aidoma exigentei brigăzi de arbitre, ci el vede potențialul fiecărei mici gimnaste. Și de altfel acesta este rostul acestei competiții și al întregului demers inițiat și coordonat de Octavian Bellu și Mariana Bitang, cu sprijinul OMV Petrom: revitalizarea gimnasticii feminine românești.
Perseverență și determinare
În condițiile actuale, antrenorii au constatat că este din ce în ce mai greu să atragi copiii către performanță. Performanța este o activitate extrem de dificilă, mai ales în gimnastică, unde perioada de pregătire până a accede la competițiile majore este destul de lungă, „părinții se plictisesc, copiii la fel“, spune cu tristețe Mariana Bitang. „Acești copii pornesc la drum la 6-7 ani“, arată și Octavian Bellu, „și, să spunem, vor exploda din punctul de vedere al valorii și al potențialului fizic și tehnic în 2024, la Olimpiada de la Paris. Deci îți trebuie perseverență și răbdare să aștepți zece ani, să muncești zilnic și să renunți la foarte multe lucruri care te-ar atrage pentru a face această muncă foarte grea pentru o perspectivă care, în funcție de cum muncești și ce valoare ai, devine din ce în ce mai posibilă: perspectiva de a deveni campioană olimpică.“
Spiritul de echipă se învață
Ceea ce vizează antrenorii este nu numai performanța individuală, ci și formarea unui spirit de echipă. Deoarece echipa este a doua familie, una dintre cele mai puternice baze de susținere morală a sportivelor - chiar despre acest lucru îmi povestise recent una dintre marile noastre campioane, Monica Roșu, care era și ea acum în sală: în vremea cantonamentelor, mi-a spus ea, echipa, colegele, erau și psiholog, și familie, și surori, și părinți, și prietene, la fel ca antrenorii.
Cu siguranță, spiritul de echipă este ceva care se poate învăța! După ce s-a terminat concursul propriu-zis, Mariana Bitang a organizat un moment special: fetițele nu au stat să aștepte anxioase rezultatele alături de părinți și nici măcar alături de antrenorii de la cluburile lor de proveniență, ci s-au strâns toate împreună, jos pe covorul de la sol, în jurul marilor campioane: Andreea Răducan, Monica Roșu, Dana Sofronie, Larisa Iordache le-au arătat medaliile olimpice și mondiale și le-au povestit istoriile lor. Apoi întrebări, chicoteli și... dans!
Un vis pentru toți
Am întrebat-o pe Mariana Bitang ce mesaj are pentru părinții care au fetițe ce doresc să meargă la gimnastică. Ce ar trebui să știe atunci când pornesc pe drumul performanței? „Să înțeleagă faptul că devin parte integrantă a sistemului de pregătire. Drumul va fi lung, dânșii ar trebui să le fie alături copiilor permanent pentru a-i susține moral, iar legătura cu antrenorii trebuie să fie extrem de strânsă și corectă. Atât copiii, cât mai ales părinții trebuie să înțeleagă că rata de progres la această vârstă este extrem de diferită. A câștiga o competiție la acest nivel nu-ți dă garanția că vei fi și campion mondial sau olimpic“, a spus Mariana Bitang. Iar eu mi-am amintit și de exemplul pe care îl dăduse la debutul competiției: sunt mari campioane olimpice care nu au câștigat niciodată o competiție națională la juniori. De aceea, încrederea antrenorilor și perseverența sportivelor sunt esențiale. Este un drum frumos care nu garantează nimic, dar la fel de adevărat este și că nimic nu se poate compara cu lacrimile de bucurie vărsate pe un podium olimpic și abia șterse cu marginea tricolorului poleit. Am visat și eu în sala aceea, la unison cu toată suflarea de acolo − ușor epuizată de efort și emoție −, că o parte dintre fetițele de aici ne va stoarce aceste lacrimi de bucurie tuturor undeva, cândva, poate chiar la Paris, în 2024! Și oare care dintre ele va fi?