Au pus limite adolescenților...
Sună ca „au pus cătușe florilor“, însă un adolescent nu se poate comporta responsabil cu libertatea decât după ce s-a confruntat cumva cu limita.
Lupta cu limitele adulților face din adolescență un teatru de război, iar jertfa primordială e chiar relația cu părinții și profesorii, care se poate deteriora pe termen lung, iar consecințele ei traumatice pot afecta și generațiile următoare. Este o problemă de comunicare − de aceea am cerut sfatul specialiștilor în comunicare Jacques Salomé, psihosociolog, și Valeria Salomé, formatoare și consultantă în relații interumane.
Ce este mai important pentru un adolescent: libertatea sau limitele?
Pentru a se construi, ființa umană are nevoie de limite și de interdicții. Întreaga dificultate rezidă în felul în care acestea sunt puse. Mulți părinți confundă „autoritatea“cu „autoritarismul, corespondentul familial al totalitarismului.
A avea „autoritate“înseamnă a-ți exercita influența în scopul
de a-l ajuta pe copil să dobândească încredere în sine, autonomie, respectându-se și respectându-i pe cei din jur. În schimb „autoritarismul“este despre putere. Un părinte într-o poziție de «autoritarism» îl obligă pe adolescent să-i urmeze deciziile în scopul de a-și păstra puterea asupra lui. Mulți părinți văd în adolescentul lor un „manipulator“care încearcă să-i domine; vor încerca deci să intre în competiție cu el și se vor „război“pentru orice opinie.
O relație sănătoasă se stabilește atunci când fiecare din părți poate, alternativ, să o influențeze pe cealaltă printr-o propunere, invitație, părere.
Cum punem limite?
Plantați repere, balize; spuneți-le copiilor ce așteptări aveți de la ei și ce nu tolerați. Părinții ar trebui să cultive la ei înșiși responsabilitatea pentru a o cultiva și la adolescentul lor; la fel, disponibilitatea de a fi mereu prezenți în ceea ce fac, îndrăzneala de a-și mărturisi valorile și angajamentele de viață luate în acord cu aceste valori.
Există însă o zonă în care nu se pot pune niciodată limite: zona trăirilor interioare. Nu putem dicta nimănui: „Nu ai dreptul să fii trist, doar știi că tot ce facem este pentru binele tău!“
De ce repetă adulții greșelile propriilor părinți?
Părinții așteaptă din partea copiilor lor mult prea mult; dragostea lor poate fi purtătoare de angoase și îndoieli. Sau chiar stângace și excesivă. Dorind să ofere copiilor ceea ce cred că este mai bun, părinții proiectează asupra acestor copii, fără să-și dea seama, o parte importantă din dorințelor lor (din prezent sau din trecut − de exemplu așteptări pe care adultul de acum le avea de la părinții proprii). Pe umerii adolescentului va atârna o dorință „teroristă“, greu de realizat în termenii astfel impuși. Reproducem mimetic și inconștient atitudinile pe care le-am resimțit la părinții noștri atât timp cât nu încercăm să ne ascultăm în trăirile noastre, pentru a ne cunoaște mai bine, pentru a ne recunoaște în ceea ce dorim noi să fim și să transmitem.