Spune NU autosabotării!
Suntem cel mai bun prieten al nostru sau, de fapt, cel mai mare dușman? Atunci când cădem pradă autosabotării, nu facem decât să ne tăiem singuri craca de sub picioare, să ne pregătim pentru rateu, nicidecum pentru reușită.
Există atâtea situații în care facem orice altceva decât ce ne-am propus și știm prea bine că ne-ar fi benefic. Ai luat cam multe kilograme și un regim de slăbire e mai mult decât imperativ? Nicio problemă, dar îl vei începe de lunea viitoare, fiindcă azi a fost ziua unei colege cu care ar fi de preferat să te ai bine și câteva fursecuri în plus oricum nu contează. E timpul să pui punct idilei toxice în care ești implicată și care nu-ți aduce deloc fericire? Neapărat, dar doar după ce rearanjezi mobila din sufragerie. Trebuie să termini proiectul urgent de la serviciu? Imediat ce se termină încă un episod din serialul preferat. Pe scurt, avem scuze pentru orice. Și, în loc să punem piciorul în prag și să schimbăm tot ce ne împiedică să evoluăm în viață, ne complăcem într-un prezent autodistructiv. Vorba aceea, nu participarea concretă la un maraton este partea cea mai grea, ci ridicatul de pe canapea. De ce ne facem una ca asta, de ce ne compromitem singure șansele la o viață mai bună? Motivele sunt numeroase și complicate!
Lipsa încrederii în sine
Simți undeva în adâncul tău că nu meriți să ai succes sau să fii fericită. Sau cel puțin asta e aparența. Știu, e cât se poate de ironic, dar faci parte dintre oamenii care se simt prost când dau rateuri, însă (culmea!) se simt și mai prost când au succes. Cum e posibil? Ne place tuturor să fim consecvenți și să acționăm în concordanță cu ce simțim sau credem. Iar când acțiunile noastre diferă de valorile noastre, încercăm imediat să le egalizăm. Mai exact, dacă ne înșiruim victoriile și reușitele, dar, în același timp, ne percepem ca fiind incapabili, ca pe o persoană care nu merită ceva bun, începem să schimbăm situația. Deficitar, adică în propriul detriment.
Cu alte cuvinte, alegem oricând familiaritatea, perseverența chiar, în loc de propria fericire adevărată. Altfel spus, când te-ai obișnuit să fii ignorat, nedreptățit, exploatat, găsești o anumită… mulțumire când te regăsești în acea situație. Și asta doar pentru că este o situație cu care te-ai obișnuit. Răul pe care îl cunoști e de preferat situațiilor necunoscute, fie ele chiar și cu potențial benefic.
Nevoia incontrolabilă de… control
Autosabotarea nu e un sentiment plăcut, dar mai rău decât autosabotarea e să simți că n-ai niciun control asupra propriei vieți. Așadar, chiar ajungem să obținem plăcere din gestionarea propriilor eșecuri, în loc să ne concentrăm pe tot ce putem face pentru a reuși în ce ne propunem. Specialiștii denumesc un asemenea comportament sindromul impostorului. Ce înseamnă mai exact? Pe măsură ce ajungi tot mai sus, anxietatea ta crește din simplul motiv că, atunci când te vei prăbuși (lucru devenit inevitabil în mintea ta), vei cădea de mai sus. Știu, nu e o percepție sănătoasă, dar, oricât de mult ne-ar surprinde, face parte din realitatea multora dintre noi.
Și încă n-am terminat cu modul încâlcit și autodistructiv în care ajungem câteodată să vedem lucrurile! Ca orice om pe lumea asta, avem nevoie de un țap ispășitor când lucrurile iau o turnură nedorită. Ei bine, cei care se autosabotează în mod constant dau de cele mai multe ori vina pe acțiuni, NU pe ei înșiși. Mai exact, atunci când situația se înrăutățește – pentru că asta se va întâmpla, nu-i așa, în cazul autosabotorilor, adică al victimelor perfecte –, e mai puțin dureros să spunem că n-am făcut ceva anume decât să recunoaștem că nu suntem într-un anumit fel. Să dăm câteva exemple. E mult mai suportabil să spunem că avem restanțe la facultate pentru că nu ne-am prezentat la cursuri decât să admitem că nu suntem capabili să înțelegem materia. Iar când partenerul te părăsește, e mai simplu să spui că nu l-ai sprijinit îndeajuns decât să recunoști că nu meriți dragostea lui. Cu toate că tu crezi în aceste „defecte“grave. Vezi, îți sabotezi propria fericire, nu-ți permiți să fii fericită!
Plictiseală mare, monșer!
N-am fi crezut niciodată, dar iată că e posibil să ne autosabotăm din plictiseală. Nu de puține ori începem o ceartă sau un mic scandal doar ca să simțim că trăim cu intensitate mai mare, pentru senzațiile tari, chiar dacă acestea pot veni la pachet cu efecte nedorite, care să ne compromită într-un fel sau altul. Dar acest comportament nu este nici el considerat normal, ci doar specific autosabotorilor. Autosabotarea ne dă acea senzație bine cunoscută de instabilitate și haos, după care tânjim doar pentru că ne este familiară, cum spuneam.
Unica soluție
Indiferent care este motivul autosabotării tale, există o singură rezolvare: să nu te mai temi de eșec. Cel puțin, asta spun specialiștii. În spatele fricii de succes se ascunde, de fapt, teama de insucces. Autosabotorilor nu le lipsesc cu adevărat ambiția și sentimentul că merită tot ce-i mai bun pe lumea asta, ei au groaza de a da tot ce-i mai bun din ei și de a nu fi de ajuns pentru a bifa ceea ce și-au propus. Cei care își pun singuri piedici sunt, în adâncul lor, îngroziți de eventualitatea de-a fi umiliți în mod public, de a descoperi că nu sunt, de fapt, în stare să obțină ce-și doresc.
Pentru a beneficia de un ajutor eficient în direcția dorită de tine, pentru a scăpa de impulsul autodistructiv, trebuie să apelezi la o terapie potrivită ție. Nimeni nu trebuie să suporte povara autosabotării, nimeni nu trebuie să încerce să descâlcească singur felul tău complicat de a fi și de a acționa. Imediat ce descoperi la tine porniri autosabotoare, apelează la ajutor specializat. Noi toți trebuie să încercăm să fim cea mai bună variantă a noastră, pentru a ajunge să obținem ce ne dorim de la viață, pentru a trăi cât mai satisfăcător cu putință.