Culoarea binelui

Iubesc vara, cu arșița ei, cu vânticelul cald, cu soarele ei adeseori doborâtor. Sunt o ființă solară care, dimineața, când vede razele jucăușe ale soarelui, brusc are o stare de bine. Parcă totul e posibil, parcă viața e mai frumoasă și chiar merită trăită.

Îmi plac și zilele de vară indiană, de vară târzie, de toamnă blândă, cu căldura sa molatică, mângâietoare. Dar îmi plac mai ales culorile de toamnă: galbenul veșted, galbenul înmuiat în portocaliu, cărămiziul, arămiul îmbinat cu grena, verdele matur… Toate prinse ca într-un tablou îndelung meșteșugit.

Viața însăși este plină de culoare, de nuanțe, rareori albă-neagră. Deși mulți dintre noi cad deseori în greșeala de a vedea doar nuanțe de gri. Viața altora este umbrită de soarele negru al melancoliei (a se citi depresie, oboseală extremă, anxietate, traumă...) și puțini sunt cei care mai găsesc cărarea către lumină. Deși ea există. Totul începe cu recunoașterea problemei, continuă cu acceptarea situației și, mai apoi, cu dorința de a parcurge anevoiosul drum către culoare. Nu imposibil, ci doar anevoios. Poate dacă nu ne-ar mai fi atât de rușine cu simțirile, cu trăirile, cu stările noastre, dacă n-am fi atât de grabnic judecători a tot și toate, ne-ar fi mult mai ușor tuturor. Poate că multe dintre reacțiile de agresivitate verbală și fizică de pe stradă, din familie, de la serviciu sau de te miri unde nu s-ar mai ivi ori nu ar mai avea aceeași putere. Poate că multe dintre stările de nepăsare, de lipsă de inițiativă sau de lipsă de implicare s-ar preschimba în binele făcut celuilalt, fie el om, copac sau animal. Binele acela care face bine celui care îl primește și deopotrivă celui care îl dăruiește. Binele acela ziditor de suflete, de minți, de lucruri. Binele izvorât din culoare și dătător de culoare.