Crina Semciuc:

Este actriță a Teatrului Național din București și a devenit cunoscută din filme de televiziune, dar și din lungmetrajele în care a jucat, încă din 2007. Cu rolul Yasmine din filmul „Selfie69“, ne-a mers la suflet.

Cea mai mare provocare este viața însăși

Premiul UNITER a fost un fel de impuls pentru stima de sine

Toamna aceasta, Crina revine pe ecrane cu un rol principal în „Povestea unui pierde-vară”, o comedie spumoasă în care joacă alături de Alexandru Papadopol și Nicoleta Lefter, în regia lui Paul Negoescu.

În teatru, fie că este Julieta, Cordelia, Anca sau Miranda, Crina are știința de a fi ea însăși și mereu alta. Roluri grele pe care știe să le construiască în stilul ei, surprinzându-ne întotdeauna. În rolul Julietei o putem vedea pe Crina pe scena TNB, din septembrie, revenind la trăirile adolescenței.

Dincolo de scenă și reflectoare, Crina este discretă. Este căsătorită cu Radu Stancu și au împreună un băiețel.

Ești o floare. Ai un prenume mai rar. A cui a fost ideea?

Este o poveste mai veche. În copilărie, fratele meu, Florin, nu putea să mă strige Cristina, practic acesta este numele meu din buletin, și, pentru că nu putea să-l pronunțe pe „r“, mă striga China, iar eu lui îi spuneam Fuin. Datorită lui Fuin am acest nume frumos de floare, care a rămas constant și a devenit pe parcurs numele meu oficial.

Toată copilăria te-ai visat actriță?

Mmm… nu chiar, mi-am dorit mult să ajung o mare balerină. Eram foarte timidă când eram mică, îmi era rușine să vorbesc în public, dar îmi plăcea să fiu pe scenă, așa că am ales să dansez. Am descoperit scena datorită mamei, ea fiind actriță la Teatrul Muzical din Galați. Mă lua zilnic la repetiții și chiar am jucat alături de mama pe scenă, încă de la o vârstă foarte fragedă, abia dacă aveam trei ani. Dar după 8 ani s-a desființat clasa de balet, iar mama m-a îndrumat să dau la teatru. Îmi aduc aminte că tata m-a încurajat foarte tare și amândoi au fost cu mine la prima probă. Ceva minunat s-a întâmplat în acel moment, am reușit să îmi înving emoțiile, să fiu stăpână pe mine, să dau din emoția mea celor din comisie, iar într-a IX-a, am intrat la prima clasă de teatru din Galați.

Premiul acordat de UNITER pentru rolul Lena din „Leonce și Lena“a fost un pas important spre notorietate?

N-aș putea spune că premiul UNITER m-a ajutat cumva, dar știu că acest premiu a fost un cadou minunat pentru părinții mei, pentru cei care m-au susținut în cele mai dificile momente, și, da, mărturisesc că și pe mine m-a ajutat la vremea respectivă să mai pun o cărămidă în ceea ce privește încrederea în mine. Un fel de impuls pentru stima de sine. Nu cred că un premiu te poate ajuta în ceea ce privește notorietatea, dar munca multă, încrederea în sine și încrederea celor din jur pot ajuta un artist să-și clădească o lume a lui pe care s-o împartă cu cei din jur.