Cri­na Sem­ci­uc:

Es­te ac­triță a Te­a­tru­lui Nați­o­nal din Bu­cu­rești și a de­venit cu­nos­cu­tă din fil­me de te­le­vi­zi­u­ne, dar și din lun­gme­tra­je­le în ca­re a ju­cat, încă din 2007. Cu ro­lul Yas­mi­ne din fil­mul „Sel­fie69“, ne-a mers la su­flet.

Femeia - - SUMAR -

Cea mai ma­re pro­vo­ca­re es­te viața însăși

Pre­mi­ul UNITER a fost un fel de im­puls pen­tru sti­ma de si­ne

Toam­na ace­as­ta, Cri­na re­vi­ne pe ecra­ne cu un rol prin­ci­pal în „Po­ves­tea unui pi­er­de-va­ră”, o co­me­die spu­moa­să în ca­re joa­că ală­turi de Ale­xan­dru Pa­pa­do­pol și Ni­co­le­ta Lef­ter, în re­gia lui Paul Ne­go­es­cu.

În te­a­tru, fie că es­te Ju­li­e­ta, Cor­de­lia, Anca sau Mi­ran­da, Cri­na are ști­i­nța de a fi ea însăși și me­reu alta. Ro­luri gre­le pe ca­re știe să le con­stru­ias­că în sti­lul ei, sur­prin­zându-ne întot­de­au­na. În ro­lul Ju­li­e­tei o pu­tem ve­dea pe Cri­na pe sce­na TNB, din sep­tem­brie, re­venind la trăi­ri­le ado­les­ce­nței.

Din­co­lo de sce­nă și re­flec­toa­re, Cri­na es­te dis­cre­tă. Es­te că­să­to­ri­tă cu Ra­du Stan­cu și au împreu­nă un băi­ețel.

Ești o floa­re. Ai un pre­nu­me mai rar. A cui a fost ide­ea?

Es­te o po­ves­te mai ve­che. În co­pi­lă­rie, fra­te­le meu, Flo­rin, nu pu­tea să mă stri­ge Cris­ti­na, practic aces­ta es­te nu­me­le meu din bu­le­tin, și, pen­tru că nu pu­tea să-l pro­nu­nțe pe „r“, mă stri­ga Chi­na, iar eu lui îi spu­neam Fu­in. Da­to­ri­tă lui Fu­in am acest nu­me fru­mos de floa­re, ca­re a ră­mas con­stant și a de­venit pe par­curs nu­me­le meu ofi­cial.

Toa­tă co­pi­lă­ria te-ai vi­sat ac­triță?

Mmm… nu chiar, mi-am do­rit mult să ajung o ma­re ba­le­ri­nă. Eram foar­te ti­mi­dă când eram mi­că, îmi era ruși­ne să vor­besc în pu­blic, dar îmi plă­cea să fiu pe sce­nă, așa că am ales să dan­sez. Am des­co­pe­rit sce­na da­to­ri­tă ma­mei, ea fi­ind ac­triță la Te­a­trul Mu­zi­cal din Ga­lați. Mă lua zil­nic la re­pe­tiții și chiar am ju­cat ală­turi de ma­ma pe sce­nă, încă de la o vârstă foar­te fra­ge­dă, abia da­că ave­am trei ani. Dar du­pă 8 ani s-a des­fi­i­nțat cla­sa de ba­let, iar ma­ma m-a îndru­mat să dau la te­a­tru. Îmi aduc amin­te că ta­ta m-a încu­ra­jat foar­te ta­re și amândoi au fost cu mi­ne la pri­ma pro­bă. Ce­va mi­nu­nat s-a întâmplat în acel mo­ment, am reușit să îmi înving emoți­i­le, să fiu stă­până pe mi­ne, să dau din emoția mea ce­lor din co­mi­sie, iar într-a IX-a, am in­trat la pri­ma cla­să de te­a­tru din Ga­lați.

Pre­mi­ul acor­dat de UNITER pen­tru ro­lul Le­na din „Le­on­ce și Le­na“a fost un pas im­por­tant spre no­to­ri­e­ta­te?

N-aș pu­tea spu­ne că pre­mi­ul UNITER m-a aju­tat cum­va, dar știu că acest pre­miu a fost un ca­dou mi­nu­nat pen­tru pă­ri­nții mei, pen­tru cei ca­re m-au su­sți­nut în ce­le mai di­fi­ci­le mo­men­te, și, da, măr­tu­ri­sesc că și pe mi­ne m-a aju­tat la vre­mea res­pec­ti­vă să mai pun o că­ră­mi­dă în ce­ea ce pri­vește încre­de­rea în mi­ne. Un fel de im­puls pen­tru sti­ma de si­ne. Nu cred că un pre­miu te poa­te aju­ta în ce­ea ce pri­vește no­to­ri­e­ta­tea, dar mun­ca mul­tă, încre­de­rea în si­ne și încre­de­rea ce­lor din jur pot aju­ta un ar­tist să-și clă­de­as­că o lu­me a lui pe ca­re s-o împar­tă cu cei din jur.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.