Vlad Logigan: Oare lui Moș Crăciun cine îi ia cadou?
La 35 de ani, actorul Vlad Logigan poate spune despre el că experimentează și iubește teatrul fără limite. Lumea e tentată să creadă că talentul e cel mai important. Eu am ajuns să cred că munca.
Este actor la Teatrul Mic, joacă și în trupe independente, are un doctorat în „Arta actorului“și este profesor la Universitatea Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“din București.
Ar putea susține chiar un curs despre fiziologia fericirii și simțul umorului: are un optimism molipsitor și un simț al umorului nelimitat. A jucat în lungmetrajele „Nuntă în Basarabia“, „Ghinionistul“, „Selfie“și „Selfie69“, „Moromeții 2”, dar și în serialul de la Pro TV „Ai noștri“.
Roluri multe, spectacole de referință. L-am urmărit pe scenă, l-am văzut în filme. Este el însuși fiindcă are un stil propriu și totuși nu este niciodată același. De la gest la expresie, cuvântul cu semnificațiile și subtilitățile pe care știe să le exprime în felul său, Vlad Logigan aduce pe scenă o lume, dar și umor, sensibilitate, autenticitate, discreţie și puterea de a transmite emoţie spectatorului, indiferent de personajul interpretat.
După rolurile pe care le-ai avut în teatru și în film, care crezi că ți-a deschis ușa notorietății?
Nu știu dacă putem vorbi despre notorietate, poate e cam mult spus, dar o oarecare ieșire din umbra anonimatului poate veni în viața unui actor, de exemplu atunci când ultimele trei filme în care a jucat fie au luat premiul publicului la Festivalul „Gopo“pentru filmul cu cel mai mare număr de spectatori din acel an, ca „Selfie” și „Ghinionistul”, fie au rupt recordurile de număr de spectatori la un film românesc din ultimii 15 ani, ca „Selfie69”. Sau se mai poate prin televiziune, jucând într-un serial foarte popular sau într-o emisiune cu ratinguri mari. Teatrul nu aduce notorietate în epoca vitezei și a internetului, însă aduce ceea ce notorietatea nu poate oferi unui actor: bucuria meseriei sale, plăcerea de a juca în fața unui public în contextul unei comunicări reale, minunate, care se poate produce numai pe scenă, în fața unui public care este prezent în acea seară la reprezentația respectivă.
Aveai alte așteptări de la public?
În general, nu am așteptări de la public să fie într-un fel sau într-altul, să reacționeze sau să nu reacționeze într-un fel anume. De la public nu am așteptări, ci am de la mine ca actor și de la colegii cu care joc, am așteptări ca media calității jocului nostru să fie undeva sus, să tindă către calitate și bun-gust.
Ce plus îți aduce faptul că ai jucat în „Copilul lui Noe” în cadrul Festivalului Național de Teatru?
A fost o experiență foarte frumoasă, mai ales că am avut norocul să-l avem spectator, cred că pentru prima oară în România la un spectacol de teatru, pe ÉricEmmanuel Schmitt, iar discuția de după acel spectacol, cu întrebările din public și răspunsurile autorului, a fost ceva minunat. Se întâmplă o chestie ca actor, repeți, creezi un personaj, dar nu știi dacă e așa cum și l-a imaginat autorul sau nu, dacă ești aproape
de ceea ce el imaginase când a scris. Iar să ai autorul în sală și să spună că i-a plăcut mult de tot ce a văzut, că nu se gândise că textul său putea fi montat în acel fel și că îi place, el fiind și regizor, și director de teatru, este ceva minunat.
Cum a fost colaborarea cu regizoarea Chris Simion?
Colaborarea cu Chris este întotdeauna frumoasă, ne înțelegem foarte bine și în multe cazuri simțim la fel. Or, când pornești la lucru cu oameni cu care te înțelegi, pe care îi placi, cum sunt Chris Simion, Marius Manole, Marian Râlea, Maia Morgenstern, și ai la dispoziție partitura unui text cu multă emoție, cu umor, cu filosofie, trecute printr-un filtru uman de o căldură specială, atunci totul are șanse să decurgă bine, să fie un drum de lucru frumos, pe care îl parcurgi cu drag.
În ce spectacol te putem vedea la Teatrul Mic?
La Teatrul Mic deocamdată vă aștept la „Viața și moartea lui Richard al II-lea“, după textul lui Shakespeare, în regia lui Radu Iacoban, cu un colectiv de actori foarte buni, tineri și foarte talentați, într-o montare a textului modernă, dar cumva și atemporală, cu accent generos pe umanitatea personajelor și pe psihologia din spatele acestora. Iar din ianuarie vă mai aștept la „Nevermore“ în regia lui Dragoș Galgoțiu, scenariu scris de el, la care repetăm acum.
Ce este mai important în cariera unui actor: talentul, aspectul, charisma?
Munca. Știu, lumea e tentată să creadă că talentul e cel mai important. Eu am ajuns să cred că munca. Am avut în facultate colegi foarte talentați, dar care au muncit puțin sau deloc, iar acum nu mai sunt actori. Talent aveau, dar nu l-au muncit. Ca-n pilda cu talantul: unul și-a îngropat talantul, unul l-a cheltuit, altul l-a înmulțit. Talentul e bine să-l ai în meseria de actor, dar trebuie muncit, înmulțit, dezvoltat. Așa cum spunea Liviu Ciulei într-un interviu, în actorie e nevoie de trei lucruri: muncă, muncă și muncă. Iar dacă ai și niște talent, e deja minunat.
Ce îl motivează pe un actor să crească, să experimenteze, să caute soluții scenice?
Ziua în care încetezi să cauți e ziua-n care mori. Altfel, dacă nu cauți nimic, cu ce pierzi timpul pe planeta asta? De ce te trezești dimineața? Să te culci seara înapoi? E cam puțin. Plus că să cauți, să încerci să înțelegi, să experimentezi, să crești sunt poate una din cele mai frumoase jucării pe care le avem. Poți trăi viața asta ca și cum nimic nu e interesant sau poți trăi ca și cum totul e interesant. Aleg a doua variantă.
Cum ia naștere un nou personaj?
Nu poți ști clar, pentru că un personaj nu apare la fel, în același mod cu altul. Pe unul îl simți, îl intuiești încă de la lectură, pe altele le cauți cu o minuțioasă muncă de detectiv, indiciu cu indiciu, până când un portret robot, să zicem, apare undeva în sinea ta, apoi parcurgi un drum al conturării ideii în realitatea întruchipării. Uneori, un personaj ți se arată puțin în urma discuțiilor cu regizorul la repetiții, alteori merg pe stradă și de la un gest întâmplător al cuiva îmi vine o idee, care generează o altă idee, care poate duce la o umbră a ceea ce ulterior va fi un personaj.
Îți plac castingurile? Cum faci să obții rolul?
Așa și așa. Am dat multe castin-
Eu înnebunesc dacă stau, parcă se uită la mine întreg universul cu dojană că de ce pierd timpul.
guri, dar, ce să vezi, nu prea le-am luat. Din cele câteva filme în care am jucat, „Nuntă în Basarabia”, „Selfie”, „Selfie 69”, „Ghinionistul” și „Moromeții”, doar la primul „Selfie” am dat casting. Eu nu prea sunt bun la castinguri, dar intenționez să devin.
Ai vrut dintotdeauna să fii actor?
Eu am nimerit la un cerc de teatru prin clasa a cincea, vârstă la care încă nu te gândești la ce vei face în viață. Ei, și noi la cercul ăsta de teatru mergeam la festivaluri de copii, unde luam des premiul pentru cel mai bun actor la băieți și, dintr-una într-alta, am mers mai departe cu actoria. M-a sfătuit mama să mă gândesc ce mi-ar plăcea să fac în viață așa încât peste 20 de ani să nu-mi displacă. Așa am ales actoria.
Ce fel de licean ai fost?
Rebel, cu multe absențe, cu niște corigențe la unele materii, cum ar fi logica în clasă a IX-a. Bine, am învățat-o atunci să mă țină toată viața, vă spun și astăzi despre silogisme… Eram la Liceul de Artă din Iași, la proaspăt înființata clasă de actorie de la liceu, iar la materiile principale cum erau actoria, improvizația sau vorbirea aveam note foarte bune, iar de la celelalte chiuleam, de la cele pe care le consideram neimportante pentru viitoarea mea carieră de actor, cum era biologia, care mă plictisea teribil. Ah, și eram un mic clovn la ore. Profesoarei de limba română îi plăcea că glumesc la orele ei și mă tolera, ba chiar râdea la multe din glume. Profesorului de istorie nu-i plăcea deloc că glumesc la ora lui și foarte des mă dădea afară. El probabil nu înțelesese că vreau să mă fac actor, nu istoric. Iar dacă citește cumva acest interviu, îi transmit cu bucurie că după facultate am citit multă istorie, o vreme a fost unul dintre hobby-urile mele, iar acum știu destulă cât să îi pară rău că nu m-a lăsat să glumesc la orele lui.
Cât de utile ți-au fost cartea, instruirea, educația?
E vitală. Fără asta ești nimic. Ai să te miri într-o zi că nu poți respira o piatră și n-ai să știi de ce, pentru că nu ți-a explicat nimeni că aerul e cel care se respiră, pietrele nu, doar în metafore.
Cum e lumea lui Vlad dincolo de scenă, televiziune și roluri?
Activă. Eu înnebunesc dacă stau, parcă se uită la mine întreg universul cu dojană că de ce pierd timpul. Așa că fac multe și încontinuu ceva. Duc o viață veselă.
E o alegere. Găsesc că e tâmpit să duci o viață prea serioasă sau prea îngrijorată, că și-așa e scurtă viața asta, măcar când închizi ochii să nu-ți pară rău când îți revezi filmul vieții.
Notorietatea te face dependent?
Cred că pe mulți, da, îi face. E cumva un cerc vicios la mijloc: dacă începi să fii prea preocupat de imagine, de notorietate, îți dai, fără să vrei, un alt scop, acela al urmăririi notorietății, al creșterii ei, iar când obții un grad de notorietate pe care ți l-ai dorit sau propus, vei vrea un grad mai mare – și tot așa. Și uite cum, în loc să fii actor, devii un vânător de notorietate, deci pierzi timpul cu ceva care nu poate fi prins în palmă.
Ce te trezește la realitate?
Un om sărac pe un trotuar iarna, care nu are ce mânca. Imaginea asta alăturată unei imagini cu noi, cei care au ce mânca, au un calorifer și un loc să doarmă… Găsesc foarte crud și hain faptul ca, într-o societate civilizată cum pretindem că e a noastră, să existe la 10 metri unul de altul un om care nu are ce mânca, unde dormi și unul care lasă bacșiș mai mulți bani decât i-ar trebui celui sărac să mănânce ceva.
Ce i-ai scrie lui Moș Crăciun?
Când eram mic, mă întrebam: oare lui Moș Crăciun cine îi ia cadou? Îi ia oare cineva? L-aș ruga să-și ia ceva care să-l facă să zâmbească.
Ziua în care încetezi să cauți e ziua-n care mori.