Gia­ni­na Ele­na Be­le­a­gă (23)

Femeia - - SECRETE DE CAMPIOANE -

Fru­moa­să, înal­tă, mlă­di­oa­să, me­reu cu zâmbe­tul pe bu­ze, însă foar­te ho­tă­râtă. Le­ga­tă de fa­mi­lie și cu do­ri­nță pu­ter­ni­că de a reuși. Așa am pu­tea-o ca­rac­te­ri­za pe Gia­ni­na.

Cum es­te viața ta din­co­lo de an­tre­na­men­te?

În afa­ra spor­tu­lui, încerc să fiu o per­soa­nă cât mai „nor­ma­lă“. Îmi pla­ce să ies cu pri­e­te­nii, iar când am câte­va zi­le li­be­re, îmi pla­ce să că­lă­to­resc chiar și în zo­ne apro­pia­te. Îmi pla­ce ma­rea, iu­besc mun­te­le și încerc ca, de fi­e­ca­re da­tă când am po­si­bi­li­ta­tea, să mă de­co­nec­tez de la sport, can­to­na­ment și tot ce înse­am­nă ca­no­taj. Cel mai mult iu­besc să cu­nosc oa­meni și să învăț lu­cruri noi, din do­me­nii noi pen­tru mi­ne.

Ca­re es­te po­ves­tea înce­pu­tu­lui tău în ca­no­taj?

Cred că mai de­gra­bă ca­no­ta­jul m-a ales pe mi­ne. „Bas­mul” a înce­put la vârsta de 13 ani. Antre­no­rii de la Lo­tul de Ju­ni­ori din Făl­ti­ceni, Des­pa Ioan și Avră­mia Va­si­le, au fă­cut o se­le­cție la ca­re am par­ti­ci­pat și eu. Înde­pli­nind cri­te­ri­i­le (înă­lți­me și an­ver­gu­ra brațe­lor), mi-au ex­pli­cat „cu ce se mă­nâncă” acest sport.

Ai vi­sat să fii Eli­sa­be­ta Li­pă. Cum e dru­mul spre po­di­um?

Sunt do­uă fe­mei în viața mea ca­re m-au învățat pri­mii pași în viață atât la pro­priu, cât și la fi­gu­rat: ma­ma mea și doam­na Eli­sa­be­ta Li­pă. Pen­tru mi­ne, chiar re­pre­zin­tă do­uă pro­to­ti­puri de su­per­wo­man. Cât des­pre dru­mul spre po­di­um… es­te ex­traor­di­nar de greu, dar, pa­ra­do­xal, su­perb. Cred că es­te cel mai sin­cer exa­men al

vi­eții pe ca­re îl poți da. Da­că în dru­mul spre me­da­lie lu­pți la mo­dul cel mai cin­stit și dai tot, fi­na­lul es­te pes­te mă­su­ra aștep­tă­ri­lor sau ima­gi­nați­ei.

Ce ca­li­tăți îi tre­bu­ie unui ado­les­cent ca să ajun­gă în Lo­tul Nați­o­nal al Ro­mâni­ei?

În pri­mul rând, do­ri­nța de a fa­ce ce­va pen­tru el, pen­tru viața și pen­tru vi­i­to­rul lui, dar și pen­tru ța­ră. Me­reu apar cir­cum­sta­nțe ca­re ne dau pes­te cap ce­ea ce cre­dem noi că se va întâmpla, dar, da­că ești co­nști­ent de ce­ea ce îți do­rești de la ti­ne, vei gă­si so­luții la ori­ce pro­ble­mă. Do­ri­nța es­te ca­li­ta­tea pri­mor­dia­lă a unui spor­tiv de per­for­ma­nță. De aici iz­vo­răsc toa­te ce­le­lal­te ca­li­tăți ca­re al­că­tu­i­esc pro­fi­lul unui atlet pro­fe­si­o­nist: per­se­ve­re­nță, an­du­ra­nță la mun­că per­ma­nen­tă, înțe­lep­ci­u­ne do­bândi­tă în ani din vic­to­rii, dar, cel mai im­por­tant, din eșe­curi.

Ca­re a fost cea mai fru­moa­să com­pe­tiție din viața ta?

Nor­mal, cam­pi­o­na­te­le mon­dia­le la ca­re am câști­gat ar fi ce­le mai fru­moa­se ex­pe­ri­e­nțe trăi­te, dar nu es­te o afir­mație 100% sin­ce­ră. Ni­cio com­pe­tiție avu­tă nu a fost mai pre­jos de­cât alta. Da, une­le au avut mi­ze mai mari față de alte­le, însă la toa­te am lup­tat până la ul­ti­ma fă­râmă de ener­gie. Pe toa­te le țin min­te și la fi­e­ca­re con­curs în par­te am trăit cel mai fru­mos sen­ti­ment. În acel mo­ment, la star­tul

fi­e­că­rei com­pe­tiții, am si­mțit ace­le­ași emoții, fie că era un cam­pi­o­nat mon­dial, unul nați­o­nal sau doar niște se­le­cții pe la­cul Sna­gov.

Cum te-ai înțe­les cu antre­no­rii?

În ge­ne­ral, cu toți antre­no­rii am o re­lație strict pro­fe­si­o­na­lă, în ca­re an­tre­na­men­tul e an­tre­na­ment, cu bu­cu­rii, stres, ner­vi, une­ori glu­me, co­re­cții, fe­li­ci­tări, însă pe an­tre­no­rul se­le­cți­o­ner, cel ca­re m-a des­co­pe­rit, îl con­si­der an­tre­no­rul meu de su­flet. Și acum, du­pă 5 ani de când nu mă mai an­tre­nea­ză, vor­bim foar­te des. Sunt con­si­de­ra­tă un mem­bru al fa­mi­li­ei. Pro­ba­bil m-am atașat de acest om mi­nu­nat și de fa­mi­lia lui și din cau­za fap­tu­lui că pă­ri­nții mei au di­vo­rțat când eram mi­că, iar eu am si­mțit me­reu lip­sa unui ta­tă.

Cum te-a spri­ji­nit fa­mi­lia de-a lun­gul tim­pu­lui?

Fa­mi­lia m-a spri­ji­nit și mă spri­ji­nă ne­con­diți­o­nat în ori­ce fac. Ori­ce de­ci­zie aș lua, ma­ma es­te ală­turi de mi­ne. De­si­gur, îmi spu­ne pă­re­rea ei, dar es­te co­nști­en­tă că ce­ea ce fac es­te spre bi­ne­le meu. De mul­te ori, su­ro­ri­le me­le, ca­re sunt mai mari cu 8, res­pec­tiv 9 ani, mă su­nă pen­tru a-mi ce­re sfa­tul. Le-am de­mon­strat că sunt o per­soa­nă ce­re­bra­lă și ele pot doar să mă su­sți­nă în ce­ea ce fac.

Ai o pa­si­u­ne pen­tru bi­ju­te­rii?

Îmi plac bi­ju­te­ri­i­le. Co­le­cți­o­nez foar­te mul­te și din ori­ce ca­te­go­rie, însă pan­to­fii sunt cei de ca­re sunt îndră­gos­ti­tă. Știu că su­nă clișeic, dar con­si­der că bi­ju­te­ria cea mai fru­moa­să pe ca­re o avem es­te zâmbe­tul. Un zâmbet sin­cer, din ini­mă te fa­ce să stră­lu­cești și să îi lu­mi­ne­zi pe cei din jur. Bi­ju­te­ri­i­le sunt doar niște lu­cruri, al că­ror scop es­te să co­pi­e­ze ce avem noi mai stră­lu­ci­tor, zâmbe­tul. Da­că vi­ne din ini­mă, chiar nu avem ne­voie de mai mult.

Ci­tești? Mai stu­di­e­zi ce­va anu­me?

Da! Ci­tesc mult și ori­ce gen de li­te­ra­tu­ră. De fi­e­ca­re da­tă când am puțin timp li­ber, îmi pla­ce să mă re­fu­gi­ez în lec­tu­ră. Când sunt ner­voa­să, tris­tă sau am ori­ce alte stări ne­ga­ti­ve, as­cult mu­zi­că și ci­tesc; une­ori le fac si­mul­tan. Acum sunt stu­den­tă în ul­ti­mul an la Edu­cație Fi­zi­că și Spor­ti­vă, iar mas­te­rul vre­au să îl fac în Ma­na­ge­ment și Re­lații Pu­bli­ce, de ce nu, chiar în do­me­ni­ul spor­tiv. Avem ne­voie de dez­vol­ta­tori și pro­mo­teri ai spor­tu­lui ro­mânesc, iar eu, venind din lu­mea spor­tu­lui, con­si­der că înțe­leg bi­ne un­de ar tre­bui să se îndrep­te lu­cru­ri­le.

Cre­zi în iu­bi­re?

Da! Cred în iu­bi­re, iar aici nu mă re­fer doar la cea pen­tru par­te­ne­rul de viață. Cred că lu­cru­ri­le du­pă ca­re mă ghi­dez cel mai mult în viață sunt să iu­besc și să fiu iu­bi­tă de ci­ne con­te­a­ză pen­tru mi­ne. Chiar da­că îmi es­te din ce în ce mai greu să îmi fac timp pen­tru cei dra­gi, pen­tru fa­mi­lie, dra­gos­tea față de ei îmi dă pu­te­re. Atunci când îmi es­te greu și îmi vi­ne să re­nu­nț sau chiar în mij­lo­cul unei cur­se, când du­re­rea de­pășește lu­ci­di­ta­tea, îmi pun o între­ba­re sim­plă: „Pen­tru ci­ne fac asta?”, iar răs­pun­sul îmi vi­ne au­to­mat în min­te: „Ma­ma“. Cred și în iu­bi­rea față de un par­te­ner.

No­ro­cul înse­am­nă pen­tru ti­ne…

Cred în le­gea atra­cți­ei. Con­si­der că no­ro­cul ți-l faci sin­gur prin fi­e­ca­re acți­u­ne între­prin­să.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.