Viața tro­feu

Femeia - - EDITORIAL - Cãtãli­na ca­ta­li­[email protected]­da.ro

Se fă­lea cu fun­cția ei cea im­por­tan­tă. Împă­rțea că­rți de vi­zi­tă în stânga și în dre­ap­ta, nu ra­ta ni­cio oca­zie să spu­nă ci­ne era ea și ce avan­ta­je îi adu­cea fun­cția cu pri­ci­na, dar și, vai, cum ni­meni nu se des­cur­ca fă­ră ști­i­nța și ex­pe­ri­e­nța ei. La fel de mândră era de căs­ni­cia ei de 20 de ani cu el, cel pe ca­re ea îl iu­bea, însă el o ado­ra de-a drep­tul, iar do­ri­nțe­le ei erau po­run­că pen­tru el. Nici nu apu­ca să des­chi­dă gu­ra sau să vi­se­ze la ce­va, că el de­gra­bă i le împli­nea.

Iar de co­pil ce să mai spu­nem? Nu se mai vă­zu­se fa­tă atât de fru­moa­să, de dește­ap­tă și de co­nști­in­ci­oa­să: avea re­zul­ta­te ex­ce­pți­o­na­le la școa­lă, iar pe lângă, fă­cea înot de per­for­ma­nță, ba­let, en­gle­ză, ger­ma­nă, ma­te­ma­ti­că, ro­mână. Ba, de cu­rând, înce­pu­se și cur­su­ri­le de ru­să, pen­tru că pă­ri­nții, oa­meni sus-puși, au ur­mă­rit fi­rul eveni­men­te­lor in­ter­nați­o­na­le și și-au dat se­a­ma că e de vi­i­tor stu­di­e­rea aces­tei lim­bi. Mul­te per­soa­ne din jur, ru­de, pri­e­teni sau sim­ple cu­noști­nțe se ui­tau cu jind la viața ei mai mult de­cât roz.

To­tuși, în ul­ti­ma vre­me si­mțea tot mai des așa, ca un vi­er­me ca­re o ro­dea pe di­năun­tru, ca­re nu-i dă­dea pa­ce în cli­pe­le de ră­gaz. Înce­pu­se­ră să de­vi­nă apă­să­toa­re și ore­le mul­te lu­cra­te în plus la ser­vi­ciu, și te­le­foa­ne­le pri­mi­te la ori­ce oră din zi, și aștep­tă­ri­le ce­lor­la­lți: ca ea să fie me­reu cea mai și cea mai… Și-ar fi do­rit să nu mai tre­sa­ră când îi su­nă te­le­fo­nul, să-și poa­tă lua o va­ca­nță mai lun­gă, nu de doar câte­va zi­le. În zi­le­le ce­le mai gre­le, vi­sa să fa­că altce­va, nu știa ce, dar cu to­tul altce­va. Alte­ori, si­mțea că o su­fo­că se­cre­tul: fap­tul că soțu­lui ce­lui per­fect îi plă­cea să mai tra­gă la mă­sea, oca­zii în ca­re de­venea agre­siv ver­bal. Dar cum ar fi pri­vit-o toți cei­la­lți da­că ar fi aflat?

De când se știa își do­ri­se o fe­tiță, cu ca­re să fie ca do­uă pri­e­te­ne, cu mici com­pli­ci­tăți și pu­se pe șo­tii. Însă, sub po­va­ra atâtor lu­cruri de fă­cut, par­că nu mai reușea să gă­se­as­că o ca­le că­tre fi­i­ca sa. Ace­as­ta era me­reu tris­tă, cu ce­ar­că­ne, ba chiar înce­pu­se să-i răs­pun­dă și să se răz­vră­te­as­că.

Un­de greși­se? Ce fă­cu­se atât de grav să me­ri­te așa ce­va? Poa­te că încă nu e tim­pul pi­er­dut, se gândea, poa­te că mai are o șan­să la fe­ri­ci­re, dar cum să pro­ce­de­ze, când ea nici nu știe bi­ne ce vrea, ci doar că nu i-e bi­ne?

Poa­te că une­ori e su­fi­ci­ent să știi ce nu (mai) vrei și să scoți ace­le lu­cruri din viața ta, ca să faci loc no­u­lui, ori­ca­re ar fi ace­la. Re­nu­nța­rea te poa­te scoa­te în câștig. Pa­ra­do­xal.

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.