Viața trofeu
Se fălea cu funcția ei cea importantă. Împărțea cărți de vizită în stânga și în dreapta, nu rata nicio ocazie să spună cine era ea și ce avantaje îi aducea funcția cu pricina, dar și, vai, cum nimeni nu se descurca fără știința și experiența ei. La fel de mândră era de căsnicia ei de 20 de ani cu el, cel pe care ea îl iubea, însă el o adora de-a dreptul, iar dorințele ei erau poruncă pentru el. Nici nu apuca să deschidă gura sau să viseze la ceva, că el degrabă i le împlinea.
Iar de copil ce să mai spunem? Nu se mai văzuse fată atât de frumoasă, de deșteaptă și de conștiincioasă: avea rezultate excepționale la școală, iar pe lângă, făcea înot de performanță, balet, engleză, germană, matematică, română. Ba, de curând, începuse și cursurile de rusă, pentru că părinții, oameni sus-puși, au urmărit firul evenimentelor internaționale și și-au dat seama că e de viitor studierea acestei limbi. Multe persoane din jur, rude, prieteni sau simple cunoștințe se uitau cu jind la viața ei mai mult decât roz.
Totuși, în ultima vreme simțea tot mai des așa, ca un vierme care o rodea pe dinăuntru, care nu-i dădea pace în clipele de răgaz. Începuseră să devină apăsătoare și orele multe lucrate în plus la serviciu, și telefoanele primite la orice oră din zi, și așteptările celorlalți: ca ea să fie mereu cea mai și cea mai… Și-ar fi dorit să nu mai tresară când îi sună telefonul, să-și poată lua o vacanță mai lungă, nu de doar câteva zile. În zilele cele mai grele, visa să facă altceva, nu știa ce, dar cu totul altceva. Alteori, simțea că o sufocă secretul: faptul că soțului celui perfect îi plăcea să mai tragă la măsea, ocazii în care devenea agresiv verbal. Dar cum ar fi privit-o toți ceilalți dacă ar fi aflat?
De când se știa își dorise o fetiță, cu care să fie ca două prietene, cu mici complicități și puse pe șotii. Însă, sub povara atâtor lucruri de făcut, parcă nu mai reușea să găsească o cale către fiica sa. Aceasta era mereu tristă, cu cearcăne, ba chiar începuse să-i răspundă și să se răzvrătească.
Unde greșise? Ce făcuse atât de grav să merite așa ceva? Poate că încă nu e timpul pierdut, se gândea, poate că mai are o șansă la fericire, dar cum să procedeze, când ea nici nu știe bine ce vrea, ci doar că nu i-e bine?
Poate că uneori e suficient să știi ce nu (mai) vrei și să scoți acele lucruri din viața ta, ca să faci loc noului, oricare ar fi acela. Renunțarea te poate scoate în câștig. Paradoxal.