Pe eroi să nu-i căutați în mormânt, ci în inimile voastre
Căutam mărturii despre Unire, iar mâna destinului, impersonată de acestă dată de Marilena Ion de la Editura Rao, m-a condus către Camelia Moise și documentarul pe care l-a realizat pe această temă: „Pe eroi să nu-i căutați în mormânt“.
În filmul tău ai ales să nu povestești ceva sinoptic și general, ci istoria unui loc și a unei comunități, cea din Cristian, județul Brașov. Cum ai ales locul și acest personaj fascinant care este părintele Sorin Dobre?
Îl cunoșteam de mult pe părinte și am început la propunerea lui de a face un film menit să redea demnitatea românilor trăitori în Cristian. Părintele îi cunoștea pe românii mai în vârstă care mi-au povestit despre trecutul căruia îi fuseseră martori. Imediat după o astfel de convorbire, mergeam
mai departe, cercetam: cum s-au petrecut respectivele evenimente, cum sunt reflectate în izvoarele istorice, cum s-a văzut respectivul eveniment de la București sau de la Alba Iulia. Treptat, vorbind cu oamenii, s-a conturat această nouă idee de a povesti despre cele întâmplate în jurul Unirii. Cred însă că tot din inima țării aș fi pornit în realizarea documentarului despre Unire, chiar dacă nu l-aș fi cunoscut pe părinte. Nu a fost o întreprindere instituțională, eu tocmai plecasem dintr-o instituție, anume din
Agerpres, unde făcusem investigație istorică pentru un alt documentar pe aceeași temă a Unirii.
Unde și cum s-a proiectat filmul?
Pe măsură ce realizam filmul despre Unire, mi-am dat seama că ultimii oameni făuritori de istorie care se mai află printre noi ar trebui să fie primii beneficiari direcți ai acestui demers, pe care l-am simțit ca obolul meu la Centenar – ulterior, m-am și angajat într-o televiziune comercială trei luni ca să recuperez cheltuielile pe care le-am avut legate de acest film. Prietenii mi-au zis că e o nebunie, având în vedere că anul acesta au fost tot felul de bugete de la stat și private dedicate Centenarului. Eu însă nu m-am gândit neapărat la buget; a trebuit să fac asta, să aduc acest obol al meu la Centenar în amintirea bunicului meu Gheorghe Moise, care a murit pe front. Încerc de mult timp să ajung să caut groapa comună în care se află; undeva în munții Tatra. Am hotărât ca de Ziua Eroilor, când îl celebrăm pe bunicul meu – pe care nu l-am cunoscut nici eu, nici mama și nici copilul lui, tata, care s-a născut după ce el a murit pe front. În amintirea lui, am hotărât să aglutinăm spiritele în jurul lor, al eroilor. Eu și prietenele mele ne-am gândit să facem o scrisoare pe care s-o trimitem spre cât mai mulți destinatari: autorități, instituții, școli, cărora le-am oferit gratis filmul, ca să îl proiecteze într-un cadru festiv, chemând și omagiind pe veteranii locali, foști deținuți politic, pe 17 mai, de Ziua Eroilor, într-o festivitate unde să invite și copii.
Pe atunci eram studentă la Antropologie și m-am întrebat în ce măsură românii acum se mai pot implica voluntar în astfel de lucruri. Am trimis mii de e-mailuri, zi și noapte. Tot pe banii noștri am făcut site și pagină de facebook și am început să ne promovăm cu teasere făcute tot de noi – nu am dat filmul integral pe internet pentru că am vrut să urmărim ecoul filmului direct în comunități. Între timp, a apărut și ideea de a-mi face disertația de master ca un studiu asupra modului în care societatea îi percepe pe veterani și este capabilă să se aglutineze în jurul lor, ca felii vii de istorie. În ultima zi, în seara dinaintea Zilei Eroilor, aveam știință de 174 de unități din toată țara care au răspuns (muzee, școli) și de 4 comunități din Republica Moldova. Instituțiile au reacționat mai slab, dar profesorii, oamenii izolați, mai bine.
Filmul are în spate o serioasă documentație istorică. Ai făcut investigația singură ori ai colaborat cu istorici?
Cercetarea documentelor în imagini devenise de ceva vreme ocu-
Istoria e definitorie, trebuie să știi de unde vii, unde te duci, cine ești. Platforma Lecții de istorie în 100 de ani cuprinde înregistrări directe cu veterani povestindu-și istoriile de război, izvoare istorice la prima mână.
pația mea de bază. Am pus cap la cap informațiile și i-am trimis ceea ce scrisesem domnului Tudor Roșu de la Muzeul Unirii de la Alba Iulia, rugându-l să-mi semnaleze eventuale inadvertențe istorice. Nu au fost!
Cum evoluează proiectul tău?
Astă-vară am demarat un proiect cu AFCN (Administrația Fondului Cultural Național) în care mi-am propus să fac prima platformă online în care să aduc mărturiile vii ale veteranilor. Platforma Lecții de istorie în 100 de ani cuprinde înregistrări directe cu veterani povestindu-și istoriile de război, izvoare istorice la prima mână. Apoi îi rog să povestească cum au trăit sub trei regimuri – am filmat un om născut în 1912 (face 107 ani peste o lună). Am lucrat după un ghid de întrebări întocmit de Facultatea de Sociologie și Facultatea de Istorie din București. Proiectul este în mare parte finalizat, se urcă pe platformă ultimele testimoniale (lectiideistorieintrosutadeani.ro). Apoi vor fi traduse în engleză, ca să meargă și peste hotare, și vrem să afiliem acest site la bibliotecaeuropeana.com.
Dar proiectul continuă: eu mi-am asumat că voi filma 28 de veterani (filmați sunt vreo 40). Nu aveam cum să trec prin vreun loc, să aflu că acolo este un veteran și să nu-l filmez! Chiar și-așa, n-am știut de toți. Ca această platformă să funcționeze mai departe, eu pun la dispoziție ghidul de întrebări și oricine știe în sat, în bloc, un veteran de război este invitat să-l filmeze chiar și cu telefonul, ca să rămână date.
De câteva săptămâni primesc din nou e-mailuri de la profesorii cu care am intrat în contact de Ziua Eroilor și care vor să mai proiecteze filmul despre Unire și acum, de ziua națională. Mă întrebau primarii: „Cât ne costă?“și se mirau când spuneam că nu-i costă nimic: „Luați o floare pentru veteran și duceți-l cu mașina la locul de întâlnire, asta e important“. Pe mine m-a interesat la aceste evenimente contactul între copii și bătrânii veterani. Pe fetița mea de 8 ani și jumătate am luat-o cu mine toată vara, pentru că am vrut să-i vadă, să dea mâna cu ei. Într-o seară, m-a rugat să-i spun povești. Eram ruptă de oboseală, făceam sute de kilometri pe zi, nu mai știam ce poveste să-i zic. „Nu cu Barbie, mama, spune-mi o poveste cu veterani de-ai tăi. Spune-mi care e veteranul tău preferat!“Și atunci mi-a venit ideea să rescriu o parte din testimonialele veteranilor, să le îmbrac cu voce de narator și să le pregătesc ca povești pentru copii.