Cu patrupedul la terapie
Atunci când iubim nespus animalul de companie, putem să-l sufocăm cu sentimentele noastre, iar felul în care comunicăm cu patrupedul chiar ni se poate întoarce împotrivă. Unde și când greșim?
Pentru a afla toate aceste răspunsuri, am stat de vorbă cu Iulia Maria Muntean, dog behaviorist. Povestea Iuliei începe în urmă cu nouă ani, când s-a apucat să studieze psihologia canină. Acum doi ani a început să practice la un nivel profesionist, iar în 2019 va participa la un curs în SUA alături de cei mai buni specialiști din lume.
Ce face un psiholog canin?
Meseria mea este „dog behaviorist“sau specialist în psihologie și comportament canin. Altfel spus, ajut mai degrabă stăpânii câinilor cu care lucrez să își înțeleagă patrupedele, să comunice ceea ce își doresc de la ei printr-un limbaj familiar animalelor, precum limbajul corporal, mai degrabă decât cel vorbit. Pot spune că mai mult lucrez cu oamenii decât cu câinii.
În România, meseria ta există, e recunoscută?
Din păcate, prea puțin spre deloc. Există mulți dresori, oamenilor le este familiară această mese- rie, însă nu și cea de specialist în psihologie și comportament canin. Cunosc oameni cu studii aprofundate de teorie în domeniul psihologiei canine care practică mai degrabă dresajul, căci este mai simplu atât pentru profesionist, cât și pentru deținătorul de câine. În direcția psihologiei canine aplicate e mult, foarte mult de lucru cu omul, pentru a se autosesiza când nu are energia care trebuie (calmă și fermă) și pentru a nu mai trata și „vedea“câinele ca pe un om.
De ce ajung câinii la psiholog?
În general, oamenii mă caută pentru că nu cunosc aceste principii simple de psihologie canină, își aleg câinii după aspect sau pentru că le este milă și apoi îi sufocă de atâta afecțiune și iubire. Nu este nimic rău în a da afecțiune câinelui și a-l trata ca pe un membru al familiei, însă orice este în exces și când nu respecți câinele pentru ceea ce este, atunci apar problemele comportamentale. Văd zilnic oameni prin parcuri sau pe stradă care
vorbesc efectiv fraze întregi cu câinii lor, încearcă să comunice rațional cu aceștia, fără să se gândească măcar o clipă că acel câine este exact asta: un câine! Ordinea simțurilor unui câine arată așa: miros, pipăit, văz, auz, iar când ne adresăm unui câine, ar fi bine să ținem cont de asta. Mai întâi, trebuie lăsat să ne miroasă, eventual să ne atingă sub o formă sau alta înainte de a intra în contact vizual sau de a-i vorbi.
Unde este granița dintre „drăgălășenii“și „devierea“de la un comportament normal?
De cele mai multe ori, nu există o graniță, în sensul că, de fapt, majoritatea covârșitoare a comportamentelor ce nouă ni se par drăgălașe (sărit sau pus botul pe noi) sunt văzute în lumea lor, a câinilor, drept nerespectuoase sau de-a dreptul dominante și, ca atare, ar fi corectate de către un alt patruped. În general, dacă vezi orice comportament, chiar și minor, care nu este unul OK (de exemplu, săritul pe oameni) și îl corectezi din fașă, nu ajungi să dai de cele majore. Fiecare gest și acțiune contează. Și este ceva care te pune într-o poziție fie de lider (în ochii lui), fie de supus. Și nu vrei să fii în a doua poziție în ochii câinelui tău!
Când îți dai seama că mușcăturile pe care le credeai „din joacă” sunt, de fapt, altceva?
Avem de-a face totuși cu un animal, iar apoi cu specia câine, care este un animal de pradă. E foarte greu pentru el ca într-o stare de supraentuziasm să își controleze intensitatea mușcăturii sau să înțeleagă, de exemplu când e trezit brusc din somn de către un copil, că reacția de a mușca nu este una dorită. Majoritatea problemelor comportamentale mari apar la câinii cu vârste cuprinse între 8 luni și 3 ani (perioada lor de adolescență), chiar atunci oamenii solicită ajutorul, fiindcă se văd depășiți de situație. Dacă s-ar lucra încă din copilăria câinelui (de la două luni, când de obicei sunt aduși acasă), relația s-ar construi cu totul altfel și am preveni multe probleme.
Cum scapi câinele de diverse frici – de zgomote de aparate electrocasnice, de mașini etc.?
Câinele dezvoltă frici dacă nu este pus în diverse situații de când este pui – socializare în spații variate, cu oameni fel de fel – sau când pățește un accident, iar stăpânul reacționează exagerat și îl îndepărtează de acea zonă sau lucru. Un câine poate trece peste o frică la fel ca un om, fiind pus să o înfrunte, fiind asigurat prin calmul tău și încrederea proiectată că nu are de ce să-i fie frică.