Părerea mea
Prima mea revelație în materie de viață a fost când am citit într-o carte că nerespectarea spațiului personal al unui copil este și ea o formă de abuz. Mă refer la refrenele clasice, care se perpetuează și în parentingul contemporan: „Dă-i un pupic lui tanti, că ți-a adus o ciocolată“, „cum adică nu vrei să mergi la mătușa în brațe?! Ia du-te și cere-i scuze“, „cum să te îmbraci așa? Te îmbraci cum zic eu!“
Există o infinitate de moduri în care poți face un copil să simtă că nu are controlul asupra propriei vieți și că voința lui nu contează câtuși de puțin. E și cea mai scurtă cale de a-l programa − cu cele mai bune intenții − să devină un adult incapabil de a spune NU cuiva fără teama că în secunda următoare nu va mai fi iubit, acceptat, tolerat sau respectat.
Celebra poveste cu „Fetița care l-a luat pe NU în brațe“, folosită ca pildă negativă de-a lungul generațiilor, mi se pare mai anacronică și mai prăfuită ca oricând. Pentru sănătatea fizică și mentală a noastră și a familiilor noastre, se cuvine să corectăm, chiar și retroactiv, această învățătură strâmbă. Să-l luăm cu voluptate pe NU în brațe ori de câte ori lumea intervine atât de brutal în spațiul nostru intim, încât primul impuls ar trebui să fie să așezăm ceva între noi și ea! Un NU. Un NU răspicat.
Ați observat vreodată cât de dificil este să spui NU? E ușor să promiți, să zâmbești, să dai din cap, să-i spui interlocutorului cât de minunat e un lucru și cum da, desigur, se poate, bineînțeles, cum să nu se poată? În schimb, atunci când trebuie să creionăm în minte câteva idei cu care să încropim un refuz, ne trec transpirații reci și ni se derulează prin fața ochilor scenarii apocaliptice despre consecințele îndrăznelii noastre de a ne apăra cheful, timpul sau spațiul.
Nu suntem obișnuiți să refuzăm fiindcă din școală suntem învățați cu acceptul, adesea fără cercetare și analiză prealabilă. Faci cum ți se spune, nu comentezi, nu crâcnești, nu contrazici, nu vorbești neîntrebat. Și, în primul moment din viață în care vrei să-ți aduni forțele ca să spui NU, aerul se oprește undeva înainte să lase cuvintele să iasă.
Am constatat în timp, după ce m-am lovit de multe praguri, că pronunțarea NU-ului e ca un sport. E o rutină zilnică pe care s-o practici dacă ții la igiena ta mentală, la timpul tău și la respectul de sine. La fel ca un mușchi pe care îl exersezi, trebuie să pui la treabă îndăzneala de a refuza. Cu cât înveți să spui mai multe NU-uri, cu atât mai ușor îți va fi la următorul refuz și apoi la următorul. Mai mult decât atât, va fi eliberator.
Firește că NU-ul nu e un scop în sine și nu trebuie să devină o competiție cu noi înșine. Sunt momente în care vrem să spunem DA, chiar dacă asta implică un efort supraomenesc, ideea e să facem diferența între momentele în care vrem și cele în care… ne e teamă să nu vrem.
Am învățat prea sârguincios că DA-ul înseamnă validare, acceptare, prietenie, anihilarea temerilor că am putea să nu mai fim iubiți sau apreciați. Refuzul, în schimb, vine la pachet cu un caleidoscop de frici: mama nu te mai iubește dacă nu mănânci tot, mătușa nu-ți mai aduce cadou dacă nu o pupi, copiii nu se mai joacă deloc cu tine dacă nu… dacă nu…
Chiar dacă inversarea acestei condiționări ia timp și este un proces care nu se termină niciodată cu adevărat, rezultatul merită cu prisosință. În ziua de azi, când toată lumea (inclusiv propria persoană) vrea de la noi aproape imposibilul, tăria de a spune NU atunci când e cazul ar putea fi cea mai scurtă cale spre fericire.