Irina Fodor: Sunt îndrăgostită de România

Poate fi exemplul perfect pentru o femeie care a reușit în carieră, dar și în viața personală în mod firesc, cu răbdare și curaj.

Este căsătorită cu actorul Răzvan Fodor, au o fetiță, pe Diana, o poveste de dragoste frumoasă și proiecte de carieră și de viață. Irina este jurnalist de profesie și a devenit prezentator TV la „Vocea României“, cunoscutul show de la Pro TV. E o frumusețe de fată și o bucurie de om, modestă și senină. Dar să o cunoaștem mai bine pe Irina, care ne-a răspuns cu sinceritate nedisimulată la întrebări.

Irina, ai nume de împărăteasă bizantină. Ți-a purtat noroc?

Numele a fost ales de nașa mea, așa era tradiția la noi. Cu toate astea, în majoritatea timpului nu am fost strigată pe nume, am avut parte de multe porecle, alinturi și diminutive ale numelui meu. Azi, Răzvan mă strigă Țuca, prietenii din gașcă îmi spun Mâță, iar colegii de serviciu − Fodorica, Iri sau Irinuca. Dar m-am născut sub o stea norocoasă, fără dubiu! Am avut parte în viață numai de oameni buni și e mare lucru. Nici nu știu cum să mulțumesc pentru lucrul ăsta și să fie de ajuns. Ursitoarea mea a avut o zi inspirată când am venit pe lume.

Cum a fost copilăria ta și unde ți-ai petrecut-o?

Majoritatea vacanțelor școlare le petreceam fie la deal, la bunica din partea tatălui, în satul Pietraru din comuna Cozieni, fie mai la șes, la bunica din partea mamei, în comuna Brădeanu. Am avut o copilărie ca în poveștile lui Ion Creangă: cu genunchi zdreliți, cu ulițe pline de copii, cu ogradă plină de animale, cu bălăceli prin te miri ce pârâiașe, cu gustul ăla bun de mâncare făcută de bunici, de mătuși sau de mama. Am fost un copil fericit, curios și energic.

Școala ți-a plăcut? Ai avut materii preferate, pasiuni extrașcolare?

Am avut dintotdeauna o curiozitate nativă, care m-a ajutat mult

în școală. Voiam să știu, așa că unele lucruri le prindeam din zbor, cum se zice. Am fost un elev cu ușoare accente de „toceală”, dar, cu toate astea, nu unul de zece pe linie. Eram bună la activitățile fizice și am fost la vocea întâi în corul școlii până la 14 ani. Cel mai mult mi-a plăcut totuși limba română, pentru că de mică am fost pasionată de povești și am avut talent la scris. A fost o materie la care niciodată nu am simțit că mi-e greu.

Cum a fost căderea în lume, adică venirea la București?

A durut un pic. Până să vin la facultate, fusesem în București doar de două ori, habar nu aveam cu ce se mănâncă. Stăteam în camera de cămin cu încă patru fete, nu știam niciodată pe ce parte a metroului trebuie să cobor și habar nu aveam ce este o magistrală. Banii de buzunar trebuia să-i muncesc, dormeam puțin și mâncam toate lucrurile greșite. În sesiuni, consumam cafea cât pentru un batalion și noțiunea de echilibru era departe de ritmul în care trăiam viața atunci. Însă a fost o perioadă de maturizare rapidă, care mi-a fost de mare ajutor mai târziu.

Jurnalismul ți-a adus satisfacții?

Faptul că reușesc să îmi câștig existența dintr-o pasiune e o satisfacție în sine. Ai mei nu au pariat pe alegerea pe care am făcut-o în privința facultății, dar eu simțeam că ăsta e drumul meu. Trecerea timpului mi-a dat dreptate și meseria asta m-a făcut să depășesc bariere pe care, altfel, le-aș fi considerat de netrecut.

Ca reporter, ce oameni, ce locuri speciale ai descoperit?

Pare că e la modă sentimentul de nemulțumire în ceea ce privește țara noastră în ultima vreme, dar eu chiar sunt îndrăgostită de România. Asta e, am zis-o. Ca reporter, eu am fost plimbăreață, aproape că nu trecea săptămână fără deplasare în țară, și am făcut asta ani la rând. Niciodată nu am ajuns să mă plictisesc și m-am despărțit de multe ori cu greu de oameni și de locuri. Oriunde am mers în țara asta, m-am simțit acasă.

Faptul că reușesc să îmi câștig existența dintr-o pasiune e o satisfacție în sine.

Cum ai debutat la Vocea României și ce ne poți spune despre această experiență?

Pentru mine, vestea că prezint alături de Pavel Bartoș „Vocea României“a fost printre cele mai bune primite anul acesta. Debutul la emisiune a fost plin de emoții, dar am reușit să trec peste. Live-urile, pe de altă parte, sunt o etapă copleșitoare.

Cum e în culise? Reușești să-i ajuți pe concurenți să-și depășească emoțiile?

E o bucurie să fiu alături de ei în culise, acolo primesc informațiile la cald și „citesc“primele reacții după prestația pe scenă. Încerc să glumesc cu ei, să-i „scutur“de emoții și să-i pregătesc pentru următoarea etapă. Până acum, cred că am reușit să ofer un umăr pe care să-și verse lacrimile dacă s-au simțit copleșiți, dar și să mă bucur din toată inima pentru succesul lor. Sunt oameni pasionați, talentați și muncitori, pe care instinctiv îți vine să-i încurajezi, să-i susții și să-i respecți.

Te consideri o femeie puternică?

Dimpotrivă. Sunt foarte sensibilă, mă emoționez ușor, plâng des.

Care este atuul tău?

Culmea, cred că exact sensibilitatea asta mă ajută să-i înțeleg mai bine pe cei din jurul meu, să fiu tolerantă, să le fiu sprijin. Asta, pentru că știu cum e să ai nevoie de o plasă de siguranță.

În București, ți-ai găsit iubirea. A fost dragoste la prima vedere?

Dacă este să mulțumesc în primul rând unui oraș veșnic aglomerat și agitat, pentru asta aș face-o: că în marea de oameni l-am găsit pe el. Nu știu dacă a fost dragoste la prima vedere, însă atracție puternică da. M-a prins într-un moment în care eram destul de speriată de ce mi se întâmplă, așa că a durat un timp până să spun te iubesc și să simt asta din tot sufletul.

Ai vocația prieteniei. Vă vedeți des la cină cu prietenii?

Foarte des. Dacă nu avem treabă, în fiecare weekend disponibil. Avem gașcă mare, cu mulți copii, iar întâlnirile cu prietenii par tot timpul petreceri aniversare. Dacă îți vine să crezi, unul dintre motivele pentru care ne-am mutat la casă a fost ăsta: să avem mai mult spațiu pentru prieteni. Avem chiar și camere unde pot rămâne peste noapte. Ceea ce se întâmplă mai tot timpul.

Cum arată o dimineață frumoasă în casa familiei Fodor?

Când ne trezim și ne dăm seama că am dormit ca sărmăluțele, pentru că Diana a venit la noi în pat peste noapte, ne alintăm și ne spunem „te iubesc“, Fodor pregătește micul dejun, ne facem pla-

Oriunde am mers în țara asta, m-am simțit acasă.

nuri despre schimbările pe care o să le mai facem în casă și despre vacanțele în care o să mergem, stăm în pijamale toată ziua, jucăm Monopoly și ne bate asta mică de ne sar capacele, soră-mea ne povestește din trăirile ei de adolescent și mama-soacră − amintirile din tinerețe, iar seara vine gașca de prieteni și terminăm cu un vin bun, un grup de copii veseli și doi, trei părinți care s-au distrat așa de bine, că rămân la noi peste noapte.

Ai o rețetă a fericirii?

Da. Se ia puțină credință în Dumnezeu, nițel noroc chior, un pic de ambiție, un soț drăgăstos, un copil magic, niște oameni plini de bunătate și oleacă de sănătate. Eu pe astea le-am amestecat și a ieșit ceva bun.

Gătești? Cine spală vasele?

Gătesc când nu e Răzvan acasă. Mă pricep la câteva preparate și mă feresc să improvizez, pentru că am încercat de câteva ori și am rămas cu burta goală. În schimb, fac curățenie și șmotru cu simț de răspundere. Răzvan râde de mine și spune că se simte ca la spital. Mă obsedează lucrurile nepuse la locul lor, am dezinfectant pus prin toate camerele, iar tot ce e textil trebuie să miroasă a levănțică. E o poveste haioasă cu treaba asta: când o ajutam pe bunica din partea mamei la curățenie, îmi spunea să dau bine de tot cu mătura, că așa cum las în urma mea o să fie și chipul celui cu care mă voi mărita. Acum, nu că mă dau mare, dar, întâmplător, am un soț tare frumușel.

Îți mai dorești un copil?

Vorbim des despre asta. Ne mai dorim un copil, da, dar suntem în calcule pentru momentul perfect.

Ești o mămică protectoare? Vrei să știi în fiecare moment ce face copilul?

Sunt aproape obsedată de control, din păcate. Încerc să nu arăt asta, dar adevărul e că orice act de independență al ei îmi cam dă emoții. În ultima vreme, îmi cere des să o las să meargă singură la școală (adică pe jos vreo 15 minute și cu metroul 3 stații). Nu pot să fac asta încă. Nici în tabără nu am lăsat-o până acum. Și eu, și Răzvan ne luptăm cu treaba asta, deși amândoi am crescut cu cheia de gât. Plănuim să-i cumpărăm un smartwatch cu GPS ca să rezolvăm situația.

Ce înseamnă pentru tine pregătirea unei călătorii în familie?

Mă pregătesc de parcă am pleca peste mări și țări, nu până la Bușteni. Fac bagaje de seara, dimineața eu dau trezirea familiei, pregătesc micul dejun, pachețele pentru drum și iau cu noi haine pentru toate evenimentele ce ar putea să apară. Îmi place mult ritualul ăsta de pregătire a unei excursii (cu despachetatul nu prea mă împac!).

Ai un timp doar pentru tine?

Nu mult, dar există. Am întâlniri doar ale mele cu prietenele, momente în care citesc o carte pe care mi-o doream de mult (de obicei, noaptea se întâmplă asta) și mai prind din când în când câteva episoade dintr-un serial de comedie pe care îl urmăresc. Asta cu timpul... când ai o familie, timpul tău devine timpul cu ei, de fapt, pentru că se creează un tot greu de separat, iar mie îmi place asta, mă echilibrează.

Mergi la sală, ții diete, apelezi la diverse metode de îngrijire?

Sunt foarte atentă la transformările prin care trece corpul meu și dintotdeauna am avut o disciplină în sensul ăsta. Merg la sală, nu îmi las pielea să se deshidrateze, încerc să mă îngrijesc cu produse naturale: îmi fac multe măști pentru păr în casă, folosesc creme din plante. În privința mâncatului, în timpul săptămânii mănânc multe fructe, salate și supe, iar vineri, sâmbătă și duminică îmi fac de cap fără cenzură. Până acum, a funcționat. Să vedem până când!

Te-au dezămăgit mulți oameni? Ai iertat?

Foarte puțini, iar eu uit repede. Mult mai mulți m-au uimit cu gesturile frumoase și cu bunătatea lor.