Iulia Verdeș: Tânjesc după decența femeilor din anii ’50
Iulia Verdeș este un artist complet, care experimentează toate zonele profesiei: teatru, film, televiziune. Rolurile au îmbogățit-o, au făcut-o mai vie, mai frumoasă.
Ede văzut filmul „Queen Marie of Romania“(2019), în care interpretează rolul Elenei Chrissoveloni, dar și spectacolele de teatru în care evoluează: „Hotel Europa“, în regia lui Andrei Raicu, la TNB, „Trei surori“, regia Semion Serzin, coproducție Teatrul Nottara București și Teatrul Clasic „Ioan Slavici“Arad, „Fuck Nikon!“, regia Adela Bițică, la Hubul cultural Point, „Nunta lui Figaro“, în regia lui Mihai Constantin Ranin, la Teatrul Bulandra Târgoviște.
Născută în București în 1987, este absolventă a Universităţii de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale“(promoția 2010, clasa Ion Cojar) și are un master în Arta actorului la aceeași universitate. La 18 ani, apare în cinema cu filmul „Elevator“(România, 2008), fiind distribuită în rolul principal. Pentru această performanță, filmul primește Premiul Publicului pe trei continente și ea este nominalizată pentru cea mai bună actriță la BestFilmFest 2009. Publicul larg o cunoaște de asemenea pentru rolurile din televiziune (serialul „În derivă“de la HBO, serialele „Om sărac, om bogat“și „Pariu cu viața“de la Pro TV ), precum și pentru numeroasele ei spectacole de teatru. Datorită activităţii intense în cinema și televiziune, Iulia a câștigat și atenția internațională, așa că a început să lucreze pentru producții internaționale cum ar fi „The Zero Theorem“, regizată de Terry Gilliam, „KTO“, un film danez regizat de Manyar Parwani.
Mai știi să reciți poezia „În jurul unui divorț“, de George Topîrceanu? Ce s-a schimbat de la acel moment și cum a evoluat cariera ta?
Oh, da! Încă o știu, de altfel a rămas singura poezie comică pe care știu să o recit! Am învățato pentru serbarea din clasa a Va, iar eu trebuia să fiu povestitorul, ceea ce însemna că aveam de recitat doar o strofă. După
23 zile însă, știam toată poezia, pentru că probabil îmi doream so spun eu pe toată. Deci am început cu o poezie comică și deatunci... numai drame!
Cum te-a îmbogățit studiul și care sunt profesorii care au fost mai mult decât atât?
Școala aduce o recalibrare a sistemului de valori și, în mod evident, o îmbogățire fără precedent a paletei de culori. De asemenea, școala te aduce față în față cu oameni care caută potențialul din tine și care, prin excelență, îți acordă un vot de încredere. Vorbesc despre acele mâini care te susțin și care te modelează. Sper să pot da și eu înapoi pe măsura celor învățate.
De la „Elevator“la filmul dedicat Reginei Maria, „Queen Marie of Romania“, 2019, ai reușit să îți faci un portofoliu de actriță de film. Cum ți-ai construit rolurile, ce-a fost greu?
Fiecare proiect înseamnă un nou început. Procesul scenic este unul foarte alambicat, cu multe virgule, introspecții, nesiguranțe, căutări. Cred că principala provocare este să reușești să nu te repeți în mijloace, în conturarea unui nou personaj. Să ai mereu alte unelte. Încerc pe cât posibil să le construiesc cât mai diferit, astfel încât să fie unice în felul lor.
Cum te-ai documentat pentru rolul Elenei Chrissoveloni?
Am devorat la propriu toate filmele, toate serialele despre regalitate de pe platformele online, am primit foarte multe cărți, chiar și ediții limitate, și, desigur, am apelat și la prietenul nostru Google. Iar cele mai picante povești leam descoperit în interviurile cu Jean Chrissoveloni. Sperăm ca lumea să meargă la film și să le stârnim oamenilor curiozitatea suficient încât săși dorească să descopere mai multe despre Regina Maria și despre istoria României în ansamblu. Avem povești extraordinare!
Ești genul control freak. Asta te ajută în carieră?
Sunt ori haos, ori tehnologie elvețiană. Și uneori trebuie să fiu eu cu mine control freak ca să mă așez din nou pe șină.
Vulnerabilitatea este un impediment pentru o femeie în carieră, dar și în viața personală?
Pentru un actor, vulnerabilitatea este constructivă. Poate fi o trambulină foarte puternică pentru emoțiile pe care vrei să le transmiți în public sau dincolo de ecran. Șiapoi nu te poți prezenta în fața oamenilor cu garda ridicată, nu poți juca din spatele acelui zid. Oamenii au venit să te vadă. Deci trebuie să te arăți.
Cum au fost întâlnirea cu America și contactul cu filmul american?
Prietenii și familia mă și vedeau coborând dintrun Gray Dodge cu geanta mea plină cu visuri și nu aveau să treacă mai mult de 2030 de minute până când un producător rubensian de la 20th Century Fox, cu un trabuc hiperbolic în gură, avea să mă abordeze entuziast spunândumi „You’re gonna be a star! Trebuie să fii în următorul meu film!“
Dar știam că nu avea să fie așa. Și iatămă ajungând acolo, fără nicio așteptare, ceea ce cred că a fost o atitudine destul de sănătoasă. De fapt, până la urmă, dorința mea a fost să învăț. Muncisem mult pentru acea bursă, eram recunoscătoare că am primito și voiam so fructific.
Vrei la Hollywood?
Mă tot gândesc că Monica Bellucci avea 51 de ani când a fost Bond Girl, deci mai am timp. Sau poate ar trebui să mă gândesc direct la Bond, că tot se ia în considerare ideea de a oferi rolul unei femei. Glumesc! Voi munci întotdeauna, îmi voi da șanse mergând la castinguri și, dacă aceste lucruri vor duce la Hollywood sau Bollywood, rămâne de văzut. Eu cred că există fericire în această meserie pe orice continent.
Mai faci teatru?
Mă bucur că am proiecte așa de variate. Fac teatru, dar și film, televiziune, reclame, workshopuri și pot să ajung astfel la categorii diferite de oameni. Acum sunt fericită că a văzut lumina rampei, în spațiul Point din București, unul dintre proiectele cele mai dragi mie: „Fuck Nikon!“Un onewoman show scris de Gabriel Pintilei și regizat de Adela Bițică, ce a stat în sertar vreo patru ani. Este un spectacol despre rușine. Rușinea, inerentă omului, devine ștreangul care sugrumă. O fotografie zguduie o familie care, brusc, nu mai știe cum săși ascundă abuzurile, iar singurul gând de răzvrătire va fi „Fuck Nikon!” pentru că Nikon devine simbolul unui pumn divin ce agită un ocean de minciuni. Mă bucur de asemenea și de spectacolele care deja se joacă pe scena Teatrului „Tony Bulandra“din Târgoviște („Nunta lui Figaro“, „Sonata Kreutzer“, „Carmen“), de cele „Trei Surori“, o
coproducție Teatrul Clasic „Ioan Slavici“Arad și Teatrul Nottara, și de spectacolul „Hotel Europa“de la Teatrul Național București.
Nu e imaginea o dorință mult prea obsedantă a vremurilor noastre?
Nu există, dar, dacă ar exista și aș întâlni un om „simetric“din orice punct de vedere, cu siguranță, mi sar părea cel mai plictisitor lucru. Nu se naște nimeni interesant! Devenim frumoși și interesanți prin experiențe sau, de fapt, prin greșeli. Din care învățăm și care lasă riduri, cearcăne, cicatrici. Asta înseamnă experiență umană și îmi pare înzecit mai valoroasă! Viața fără cearcăne și zgârieturi este fadă, zic eu.
Ți-e teamă să umbli noaptea singură, chiar și cu mașina?
Ce să zic, mă mai gândesc uneori, când sunt la drum lung, cum ar fi să văd pe marginea șoselei o femeie în rochie albă caremi spune că vrea să meargă acasă sau să se ridice cineva de pe banchetă, în spatele meu. Am multe scenarii în cap. Dar, la o adică, am crescut în Rahova și, dacă ar fi să mă bazez pe stereotipuri, nar trebui sămi fie frică nici de fantome, darămite de altceva.
Cum e viața personală și cum echilibrezi lucrurile?
Conform unui studiu recent, Helsinki este primul oraș din lume la echilibrul dintre muncă și viața personală. Am auzit multe lucruri despre acest „echilibru“, foarte mult se vorbește despre el. Noi încă nu neam cunoscut, deși lam invitat de multe ori la o cafea cu pain au chocolat. Ne tot ocolim, culmea, întrun echilibru de invidiat. Deci poate că există ceva armonie în viața mea până la urmă.
Care sunt valorile tale?
Tot ceea ce mă face să fiu un om acceptabil pentru mine și pentru societate întrun moment dat.
Ce admiri la o femeie și care este modelul tău?
Sunt un mare fan al eleganței din filmele franțuzești, tânjesc după decența femeilor din anii '50, cu perle la gât, care au în casă cărți cu miros de tabac.
Din când în când, vorbești cu Dumnezeu?
Spiritualitatea este importantă și cred că fiecare are nevoie să vorbă cu cineva, fie cu o instanță supremă, fie cu un psiholog; important e să scapi de ce ai pe suflet și să mergi înainte și să crești.
Te entuziasmează începuturile… Care e începutul de acum?
Am ajuns la o simpatică vârstă la care mă încântă întradevăr începutul, dar caut mijlocul.
Cât despre începutul de acum, eu aleg să văd unul proaspăt în calendar. Și chiar mă bucur de el. Mai ales că 2020 se arată a fi un an bogat în proiecte.
Crăciunul, moment magic?
La noi nu sa pierdut deloc spiritul Crăciunului. Ba, din contră, îl îmbogățim cu updateuri în fiecare an. Avem parte în continuare de răsfățul bunicilor, de cozonaci, de colindători, de fasolea făcută în ultimele zile de post, în oală de lut, de vestita găleata cu vin scoasă special pentru invitați. Și anul acesta vom petrece în familie. Facem bradul în Ajun, sigur ne vizitează și Moșu, iar apoi, în ziua de Crăciun, jucăm Secret Santa, spre bucuria nepoților și, da, a bunicilor, care au îmbrățișat imediat ideea. Avem un Crăciun frumos, cu o mireasmă veche. Suntem aproape toți, ba chiar mai mulți, și în continuare suntem puși pe șotii.
Spiritualitatea este importantă și cred că fiecare are nevoie să stea de vorbă cu cineva.