Terapie pe salteaua de pilates

este autoarea cărții „Terapie pe salteaua de pilates“, lansată anul trecut, în plină pandemie. Titlul te duce cu gândul la rezolvarea unor probleme cu ajutorul exercițiilor de pilates și totuși volumul este o colecție de povești despre suferință, teamă, abuz și stimă de sine scăzută.

Cum de ai ajuns să scrii Terapie pe salteaua de pilates?

În anul 2017, am încheiat activitatea la cele două săli la care mai lucram și am plecat pentru o vreme din țară. Atunci mi-a venit ideea de a scrie o carte pe tema abuzului de toate felurile, inspirată tangențial și de câteva dintre poveștile clientelor pe care tocmai le părăseam, dar mult mai dură. Nu era în forma în care citiți azi Terapie pe salteaua de pilates, ci îmi doream un roman în toată regula, mult mai dureros, mai intens, însă pur și simplu nu i-a fost momentul atunci, pentru că nu am avut curaj pentru el. Am introdus câteva teme de interes pentru mine printr-un exercițiu pe jumătate fictiv, pe jumătate nonfictiv, adică această carte inspirată din fapte reale. O carte în care nu am fost deloc acel narator omniscient care să scoată substanță și intensitate de unde nici eu nu puteam vedea mai mult decât ce mi se spunea, dar prin care am reușit să scot la lumină realități absolut firești, frământări lumești, concrete, brute, fără cosmetizări sau înfloriri, fără pretenții de nou sau de

revelație, ci cu dorința de a ajunge la țintă printr-o manieră pe cât posibil mai umană. Nu ca de la terapeut la pacient, nu ca de la guru la discipol, nu ca de la formator în dezvoltare personală la oameni care nu mai știu ce căi să încerce pentru a găsi răspunsuri despre ei. Ca de la om (cu o meserie absolut neutră în raport cu subiectele din carte) la om. Dar, pentru că mi-am făcut intrarea, am prins și curaj, așa că am în pregătire acea carte pe care mi-o doream inițial și care sper să apară anul acesta.

Poți să ne spui mai multe?

La scurt timp după ce am publicat Terapie pe salteaua de pilates, am început să scriu romanul la care visez din 2017. Este vorba despre o replică masculină a poveștilor din cartea deja publicată, un jurnal introspectiv al unui bărbat care întruchipează aproape toate dramele trăite de clientele Veronicăi. Eroul îi scrie Veronicăi încercând să-i răspundă la întrebări, să se justifice, să se elibereze, la rândul lui, de stigmele abuzatorului, vorbind cuiva despre ele. Cadrul scrisorii către Veronica este doar

un truc stilistic, însă cartea este mai degrabă o autobiografie care se întinde pe ani mulți, în care vreau să arăt faptul că orice abuzator a fost, la rândul lui, abuzat. Vom vedea în carte două perspective. A Eului său trecut, băiatul vulgar, misogin, bătăuș și egoist, dar și a celui prezent, resemnat și... și atât, mai mult nu vă zic. se lupte cu demonii cu care celelalte femei din carte se luptau. Vrea să le ofere acelor femei nu soluții, ci cel puțin un alt punct de vedere, un alt unghi din care să privească lucrurile, să le adreseze o întrebare, iar răspunsurile să le găsească singure. Și prin „acele femei“mă refer la cititoarele mele, personajele fiind numai un vehicul prin care vreau să ajung la cine ar avea nevoie de acel punct de vedere diferit.