Mihaela Bilic: Reușim dacă ne dorim schimbarea
Mihaela Bilic nu crede în compromisuri și nici în diete drastice, ci în echilibru și pace interioară.
Este cunoscută ca un medic nutriționist care promovează normalitatea alimentară. Ea ne-a învățat mărimea porției și bunulsimț în relația cu mâncarea. Însă asta nu e tot pentru o siluetă de vis și o stare de bine, fiindcă nu este vorba despre mâncare, ci despre bucurie, o stare pe care o poți avea și dincolo de mâncare.
Te-ai gândit vreodată să faci o clinică, după modelul Anei Aslan?
E foarte greu să te gândești la un astfel de proiect fiindcă îți trebuie echipă, iar eu, de-a lungul timpului, nu prea am găsit oameni care să aibă aceeași atitudine și aceleași idei ca ale mele, să mă completeze și să mă depășească. Atitudinea mea este aceea că nu cred atât de mult în diete și în regim prescris din exterior, ci mai degrabă în echilibru interior. Trebuie să se lucreze pe mult mai multe planuri și, atunci, o astfel de clinică ar trebui să aibă specialiști din mai multe domenii. Cred că e importantă susținerea psihologică. Așadar, nu este vorba despre mâncare, ci despre capacitatea medicului de a-l ajuta pe pacient să își găsească bucurii în viață, pasiuni, hobbyuri, pentru că doar așa mai uită de mâncare. Este o chestiune extrem de complexă și pe termen lung. Aș spune că este vorba despre o terapie similară cu a Alcoolicilor Anonimi. Este nevoie de susținere și de grup de sprijin, de oameni care să-l înțeleagă și să nu-l judece.
Care sunt etapele acestui dialog cu tine însăți?
Trebuie să-ți identifici emoțiile, să faci diferența dintre foame și foamea emoțională, stările emoționale care te fac să mănânci.
Or, toată munca asta este năucitor de grea, nimeni nu vorbește despre ea, iar oamenii au impresia că au o problemă cu mâncarea. Mâncarea este ultima problemă din viața noastră. Noi nu știm nimic despre ce-i cu noi pe lumea asta, ce e cu corpul nostru, ce simțim și ce nevoi avem. Ne întrebăm de ce mâncăm și credem că mâncarea e de vină că ne ispitește și nu ne putem opri. Și, când îți pui întrebările „cine sunt?“, „ce simt?“, „ce vreau?“, abia atunci ai nevoie de niște ani până să-ți dai seama, până să afli răspunsurile. Aș spune că, la fel cum ai nevoie de cei 7 ani de acasă, ca să ai minimum din codul bunelor maniere și de educație, așa am avea nevoie probabil de 5-7 ani de educație emoțională ca să aflăm ce e cu noi și să începem să ne înțelegem. Evoluăm din punct de vedere fizic, ca ființă și pe parcursul vieții constatăm că ni se schimbă prioritățile, ni se schimbă nevoile, totul este într-o dinamică.
Spune-mi ce mănânci că să-ți spun cine ești! E valabilă maxima?
Câteodată, oamenii din jur află despre noi prin intermediul mâncării mai multe decât știm noi. Eu aș completa-o cu „spune-ți ce mănânci că să știi cine ești“și apoi o completăm cu opinia celor din jurul tău. Nimeni nu poate, în locul nostru, nici găsi soluția, nici să o pună în practică. Până nu îți găsești tu răspunsul la întrebări și până nu decizi tu care este cea mai potrivită metodă pe care poți să o duci à la longue, schimbarea este cel mai greu lucru din viață și trebuie să ne dorim schimbarea!
„Credem că mâncarea e de vină, că ne ispitește, dar de fapt noi nu știm ce vrem. Mâncarea este un prieten de nădejde și ne ține departe de lucruri mult mai grave.“
Este în mare vogă chirurgia bariatrică. Este o metodă mai sigură, mai eficientă?
Te duci oriunde numai să îți rezolve cineva problema, acolo unde tu consideri fie că tu nu poți face nimic, fie că nu ai timp, disponibilitate, înțelegere și răbdare cu tine. Este o metodă facilă. Nu toată lumea caută același rezultat? Cum să slăbesc mai repede, definitiv, indiferent cât de mare e chinul. Nimeni nu vrea o metodă blândă, nimeni nu vrea un efort lent, dar de durată. Toată lumea vrea rezultate peste noapte, să fie spectaculoase. Este în firea noastră umană să căutăm soluția cea mai simplă. Cât despre eficiența intervențiilor chirurgicale, nu există o regulă. Depinde de persoana respectivă, de cât de repede se schimbă ca să aibă rezultate. E un fel de schimbare cu forța. Chirurgia are și ea revers. Acolo, „fericirea“durează probabil câțiva ani, fiindcă respectiva operație micșorează stomacul, dar, până la urmă, cu „efort și perseverență“, stomacul își revine la mărimea inițială. Dacă tu nu ești dispus să faci schimbările respective în mod real, să îți reconfigurezi, să îți reconsideri relația cu mâncarea și să găsești mijloacele prin care să îți trăiești emoțiile altfel decât mâncând, e fără leac. Și dacă îți
face operație te poți îngrășa, și dacă nu mănânci, dar te apuci de băut. Dacă tu ești într-un dezechilibru, mintea ta va căuta neobosit alte metode să uiți de tine, să fugi de tine.
De unde ai dobândit filozofia asta a normalității, a bunului-simț, a fericirii?
Cred că a fost naivitate, genetică. Dintotdeauna am avut această naivitate. Sunt un pic atipică, nu pot să fac compromisuri. Cred cu tărie și acum, la 50 de ani, că dreptatea și binele înving. Sunt în poveștile mele. Mi se spune, deseori, că sunt nerealistă, că viața reală nu e așa cum o percep eu. Mi-am păstrat această inocență în care binele, frumosul și dreptatea înving, chiar dacă nu durează în timp, eu tot în ele cred. Nu am făcut niciodată compromisuri, eu spun ceea ce cred. Am avut norocul să fac în viață lucrurile care mi-au plăcut. Niciodată nu am fost condiționată financiar, astfel încât ideile mele au putut să rămână nealterate.
Ce lucruri ai descoperit în stagiile tale din străinătate?
Îi admir pe franceazi din suflet, dar nu doar pe ei, ci și spaniolii și italienii știu în ce relație se află cu mâncarea. Toată lumea mănâncă și făinoase, și proteine, consumă și alcool, iar cu toate acestea, nu au problemele pe care le au americanii cu obezitatea. Noi, în Europa, avem o filozofie a mâncării, iar în Franța am găsit această filozofie pusă în stagii, în studiu. La ei se învață la școală, e în programă. Încă din 2012 se punea problema interzicerii curelor de slăbire în Franța și mi s-a părut revoluționar. Pe sistemul „nu ai voie să îi spui unui om ce alimente îi sunt premise și care sunt interzise“.
Omul care are probleme, după ce are o susținere psihologică și primește informațiile de bază despre alimente, alege. În Franța, am văzut că Dukan, cu toate curele lui de slăbire și cu produsele lui speciale, a fost scos în afara Colegiului Medicilor.
Ce poți să ne spui despre sucul de fructe? E sănătos?
Am făcut și o postare despre fructoză, care, după ce se consumă, se duce în ficat și se transformă în alcool.
Minunată carte ABC-ul de nutriție pentru copii! Pe când o carte pentru adulți?
Am scris-o indirect și pentru adulți, așa că, dacă vă interesează nutriția, citiți-o!
De unde vine naturalețea ta? Care este secretul?
Nu știu. Nu am fost niciodată genul de fată de oraș. Așa am fost crescută în familie. Extrem de normală și fără ifose, așa am fost întotdeauna. Eu am semănat cu tata, sunt mai băiețoasă. Repar instalația electrică, pun tapet, schimb roata la mașină, eu fac toate lucrurile astea, fac lucruri grele, am stat șefă de șantier la construcția casei. Mie îmi place mult ceea ce presupune construcția, de la oameni până la clădiri.
Dacă mă duci la cumpărături, du-mă la Hornbach, Dedeman și Ikea, nu la mall. Nu știu dacă pun piciorul de trei ori pe lună în mall și atunci mă duc cu alte treburi, nu mă duc la hăinuțe.
Ce tabieturi de îngrijire ai? Creme nu am folosit și, mai mult decât un demachiant, și acela luat dintr-o benzinărie, altceva nu folosesc. Nu am avut asemenea preocupări. Nu e meritul meu. Lumea crede că, știind ce alegeri să fac în materie de alimentație, acesta este efectul. Cei care mă cunosc știu că nu e așa. Aș spune că totul vine din interior. Și, în momentul în care ești împăcat cu tine, te simți bine în pielea ta, asta se vede și nu este vorba despre frumusețe, ci mai degrabă despre o strălucire, o lumină, care nu pot fi dobândite cu nicio cremă și cu niciun tratament miraculos.
Are și genetica rolul ei?
Nu îmi dau seama. Eu aș zice că acum mă bucur de viață și copilăresc mai mult decât în vremea tinereții. Am luat-o invers. Am început cu partea grea în tinerețe și acum am vreme să mă bucur de partea asta frumoasă, de realizările mele, de activitatea mea. Acum mi-a rămas partea ușoară și frumoasă. Și mai e un lucru, pe care nu toată lumea îl recunoaște, curajul de a nu fi într-o relație, de a nu păstra o relație de a trăi autentic, fără compromisuri. Nu am stat căsătorită doar ca să fiu căsătorită, nu am făcut lucruri doar de dragul de a le face, nu am stat în spital ca să dea bine la CV. Toate deciziile pe care mi le-am asumat m-au dus într-un grad de libertate și de împăcare cu mine. Relațiile disfuncționale sunt toxice. Nu am copii, așa că sunt liberă și din acest punct de vedere. Mi se pare extrem de greu să fii pă
„Îmi place mult ceea ce presupune construc-ția, de la oameni până la clădiri.“
rinte în ziua de azi fiindcă ai decizii grele de luat și e dificil să îi protejezi pe cei mici de nebunia din jurul nostru. E un tip de libertate care îmi convine.
Ce aștepți de la înnoirea timpului și timpurilor?
Am o curiozitate insațiabilă. Întrebarea „de ce?“nu îmi dă pace. Tot ceea ce înseamnă oamenii din jur, natura, existența noastră reprezintă pentru mine un contnuu miracol și o continuă descoperire. La capitolul ce a însemnat 2020 și ce ne așteaptă… acolo unde credeam că mare lucru nu se mai poate întâmpla, mi se pare fascinant să vedem cum inclusiv relațiile dintre oameni se vor reconfigura, felul în care vom socializa și ne vom petrece timpul. Aștept cu multă curiozitate să văd cum anume omenirea va descoperi alte metode de interacțiune. Pentru mine un lucru e cert: faptul că am 50 de ani mă face să fiu fericită că am prins suficient din lucrurile acelea clasice, de modă veche pe care le-am trăit. Pentru că traiul ăsta virtual, interacțiunea pe rețelele de socializare, statul cu ochii într-un ecran, inclusiv la masă, să facem poze la mâncare în loc s-o gustăm, lucrurile astea nu mă satisfac deloc.
„Sunt extrem de normală și fără ifose. Sunt mai băiețoasă. Repar instalația electrică, pun tapet, schimb roata la mașină.“
De unde îți iei energia?
Natura rămâne pentru mine cel mai bun mediu de încărcare pozitivă. Găsesc în fiecare răsărit de soare un motiv de bucurie. Am fost în ianuarie la o emisiune, seara. Când am ieșit afară, ningea cu niște fulgi mari. A durat zece minute. Acele zece minute au fost pentru mine miraculoase fiindcă nimeni n-ar fi putut să îmi facă o bucurie mai mare decât fulgii aceia. Și atunci lucrurile acestea mici, de la felul cum înverzește natura până la pițigoiul pe care îl hrănesc cu mălai, pe marginea balconului, mă țin și într-o normalitate, dar și într-o smerenie, apropo de cine suntem noi în Universul acesta, cât de vremelnică este existența noastră și cum putem trece prin lumea asta lăsând o urmă, în conștiința altora care vor putea spune măcar o vorbă bună despre noi. Avem nevoie de atât de puțin ca să ne putem bucura cu adevărat de viață!