CĂLĂTORIILE LUI GULLIVER

E greu să ne ima­gi­năm lu­mea la înce­pu­tu­ri­le ei și to­tuși câte­o­da­tă te tre­zești pe neaștep­ta­te într-un co­lțișor de na­tu­ră ce pa­re sus­pen­dat în timp

Gradina Mea de Vis - - Sumar - Ga­bri­e­la, Ora­dea

Ne-am fă­cut obi­cei­ul să ui­tăm har­ta în tor­pe­dou și să încer­căm să ajun­gem din punc­tul A în B fă­ră aju­tor. Pe dru­muri lă­tu­ral­ni­ce, poa­te neas­fal­ta­te, dar si­gur pli­ne de sur­pri­ze ne lă­săm pur­tați de in­spi­rație și fler, des­co­pe­rind ast­fel co­mori ce nu sunt me­nți­o­na­te de ni­ci­un ghid tu­ris­tic. Pen­tru alții poa­te nici nu sunt ci­ne știe ce atra­cție, dar pen­tru noi es­te mo­da­li­ta­tea ide­a­lă de a ex­plo­ra ne­cu­nos­cu­tul. Cu­ri­o­zi­ta­tea ne dă ghes și fi­e­ca­re co­ti­tu­ră a dru­mu­lui poa­te as­cun­de pen­tru noi o fa­bu­loa­să re­ve­lație.

Așa am fă­cut și în Sar­di­nia. Am por­nit din­spre Olbia spre vest. Pe dru­muri de mun­te, cu ser­pen­ti­ne mul­te și pei­saj arid. Ve­ge­tație puți­nă, în prin­ci­pal tu­fișuri de Eri­ca. Spre va­ră înco­lo tre­bu­ie să fie spec­ta­cu­los, dar acum e de un ver­de pră­fu­it și des­tul de anost. Du­pă ce tre­cem de cre­as­tă, ne ho­tă­râm să o luăm pe un drum lă­tu­ral­nic, îngust și șer­pu­it, măr­gi­nit de gar­duri de pia­tră ri­di­ca­te din bo­lo­va­nii scoși din pă­mânt pen­tru a-l fa­ce cât de cât pri­mi­tor pen­tru măs­lini și ar­bori de plu­tă. Ne doa­re su­fle­tul când ve­dem trun­chi­u­ri­le dez­bră­ca­te de scoa­rță, roșii ca un stri­găt mut și însânge­rat aco­lo un­de au fost ju­pu­i­te. Par­că înțe­leg mai bi­ne de ce bu­ni­cii și pă­ri­nții noștri păs­trau do­pu­ri­le de plu­tă spre re­fo­lo­si­re. Poa­te nu știau exact cum ara­tă și cum se re­col­te­a­ză, dar ave­au res­pect pen­tru na­tu­ră și încer­cau să evi­te ri­si­pa.

Noi ne con­ti­nuăm însă dru­mul și pen­tru că, la un co­lț, ni se pa­re că am ajuns la ca­pă­tul pă­mântu­lui, oprim mași­na ca să „cer­ce­tăm“! Să­rim gar­dul, așa cum am învățat la școa­lă, ne stre­cu­răm prin­tre câți­va măs­lini no­du­roși, per­spec­ti­va se des­chi­de brusc și ne tre­zim pe un pla­tou de pia­tră un­de ni se pa­re că a-nce­put to­tul! Câți­va me­tri pă­trați mari cât naște­rea lu­mii.

Pe pia­tra se­a­că, bă­tu­tă și roa­să de vânt își cu­ce­resc drep­tul de a fi ce­le mai ru­di­men­ta­re for­me de viață… Li­cheni de stâncă în zeci de nua­nțe între gri și gal­ben sul­fu­ros, tre­când prin di­ver­se nua­nțe de ver­de, for­me­a­ză o dan­te­lă su­per­bă și frus­tă to­to­da­tă. „Mo­de­le­le“se între­pă­trund într-un dans de cu­lori și for­me, iar pe alo­curi ți se pa­re că ve­zi poa­le­le unei ro­chii ri­di­ca­te de vânt, aco­lo un­de plan­ta tre­cu­tă de ma­tu­ri­ta­te se pre­gă­tește să se des­prin­dă pen­tru a-și împrăștia să­mânța. Ală­turi, într-o adânci­tu­ră să­pa­tă de ploi în ca­re s-au strâns câte­va boa­be de pă­mânt, a

„Ne si­mțim ca Gulliver în ța­ra pi­ti­ci­lor ob­ser­vând la mi­cros­cop fa­ce­rea lu­mii…“

prins ră­dă­cini o pal­mă de mușchi ca­re a si­mțit că iar­na e pe tre­cu­te și a înflo­rit niște gă­mă­lii de un roșu stră­lu­ci­tor, ca un stri­găt de vic­to­rie împo­tri­va vre­mii as­pre!

Aco­lo un­de, din mo­ti­ve nești­u­te, apa a mâncat mai adânc din ro­că, s-au for­mat la­curi mari cât o pal­mă, în ca­re pros­pe­ră plăn­tuțe ac­va­ti­ce și câte­va fi­re de ce­ea ce pa­re a fi un soi de mușețel săl­ba­tic.

În cră­pă­tu­ri­le mai fe­ri­te de vânt au prins cu­raj plante mai vi­gu­roa­se, ca­re se îna­lță ța­nțoșe și își pre­zin­tă flo­ri­le, iar noi ne si­mțim ca Gulliver în ța­ra pi­ti­ci­lor ob­ser­vând la mi­cros­cop fa­ce­rea lu­mii. Incre­di­bil cât de fas­ci­nan­tă ne apa­re ace­as­tă stâncă pe lângă ca­re în mod nor­mal am fi tre­cut nea­te­nți și ne­pă­să­tori! Ne dor pi­ci­o­re­le și spa­te­le de cât am stat ci­uci și ne-am de­pla­sat mer­gând pe vi­ne ca să ve­dem mai mul­te de­ta­lii. Ne ri­di­căm ca moșne­gii, of­tând și poc­nind din închei­e­turi, ri­di­căm ochii și tra­gem aer în pi­ept de ui­mi­re! În fața noas­tră se des­chi­de o pa­no­ra­mă ca­re îți taie ră­su­fla­rea… O va­le lar­gă,

mu­nți, pă­duri, cer se­nin și nori pu­foși. Am ate­ri­zat (!) par­că du­pă o că­lă­to­rie într-un uni­vers ce era încă la înce­pu­turi.

Să nu cre­deți însă că aven­tu­ra se ter­mi­nă aici! Du­pă ce ne-am dez­me­ti­cit, am por­nit mai de­par­te, am ieșit de pe dru­mul ros de vre­me și de vre­muri nu­mai ca să fim arun­cați în „Va­le de la Lu­na“! Ca­re ara­tă alt­fel de­cât vă închi­pu­iți. Nu es­te o zo­nă ari­dă și pră­foa­să cum ați pu­tea cre­de, ci mai de­gra­bă un sat pă­ră­sit, în ca­re au trăit când­va uriașii. Bo­lo­vani enor­mi ros­to­go­liți pe un­de nu te aște­pți ca niște ju­că­rii ui­ta­te de niște co­pii de­zor­do­nați, stânci imen­se cră­pa­te ai­u­rea aban­do­na­te par­că de un uriaș nu prea pri­ce­put în mânu­i­rea fle­xu­lui, for­me bi­za­re ce dau ari­pi ima­gi­nați­ei… Ca­se­le pi­ti­te prin­tre stânci par de ju­că­rie, iar caii și va­ci­le – cât fur­ni­ci­le. Am fost, deci, și în ța­ra uriași­lor! Dar asta es­te altă po­ves­te…

Acum câți­va ani, când ne-am mu­tat la so­crii mei, am pri­mit o bu­căți­că de pă­mânt un­de să-mi ame­na­jez o gră­di­nă de flori. Ani la rând m-am lup­tat cu bu­ru­i­e­ni­le și cu pi­rul. Flo­ri­le nu apu­cau să cre­as­că așa re­pe­de pe cât creștea iar­ba în gră­di­nă. Știu, o gră­di­nă fru­moa­să ne­ce­si­tă mul­tă mun­că, stă­ru­i­nță și răb­da­re. Dar, pe lângă fa­mi­lie, ser­vi­ciu și tre­bu­ri­le gos­po­dă­rești, nu îmi mai ră­mânea des­tul timp și pen­tru lup­ta ace­as­ta fă­ră sfârșit con­tra bu­ru­i­e­ni­lor. Așa că în toamna anu­lui tre­cut m-am ho­tă­rât și mi-am re­a­me­na­jat grădina. Am scos din pă­mânt tot ce am pu­tut, mai puțin câți­va tran­da­firi, tu­fe­le de yuc­ca, de la­van­dă și ar­bo­rii de pe mar­gi­ne. Am bă­tu­cit bi­ne pă­mântul, am întins fo­lie an­ti­bu­ru­i­eni, apoi pi­e­triș. A ur­mat par­tea mai plă­cu­tă, dar și mai pre­te­nți­oa­să. Un­de și cum să plan­tez flo­ri­le să ia­să în evi­de­nță, du­pă mă­ri­me și ano­tim­pul în ca­re înflo­resc? De ma­re aju­tor mi-au fost re­vis­te­le „Grădina mea de vis“, co­le­cți­o­na­te de­ja de mu­lți ani.

În fi­ne, acum, aproa­pe du­pă un an de zi­le, pot să spun că sunt foar­te mu­lțu­mi­tă. Toa­tă lu­mea ca­re îmi ve­de grădina o apre­cia­ză sin­cer.

Vă tri­mit cu ma­re bu­cu­rie câte­va po­ze, poa­te o să vă pla­că și dum­nea­voas­tră. Vă mu­lțu­mesc pen­tru ate­nție și vă do­resc mult suc­ces în con­ti­nua­re!

1 2 1 Mușchi înflo­rit cu flori puțin mai mari de­cât gă­mă­lia de ac, ce par măr­ge­le ri­si­pi­te pe un co­vor ver­de 2 Plan­tație cu ar­bori de plu­tă ce au fost re­col­tați de cu­rând. Scoa­rței îi vor tre­bui ani de zi­le ca să se re­fa­că

Co­ri­na Do­ro­ba­nțu

2 1 O cren­guță înflo­ri­tă ne adu­ce amin­te că se apro­pie to­tuși pri­mă­va­ra 2 Un pâlc de mușețel săl­ba­tic a prins ră­dă­cini pe un „lac” cât două pal­me ți­nu­te căuș 3 Orhi­de­ea săl­ba­ti­că ne sur­prin­de prin pre­ze­nță, într-un con­text cu to­tul neaștep­tat

1

3

În con­trast cu lu­mea mi­nia­tu­ra­lă se ri­di­că stânci­le ma­si­ve ce par lu­cra­te de mâini uriașe din vre­muri ime­mo­ria­le

64-5 Dan­te­le de li­cheni și mușchi înflo­riți în ju­rul unei adânci­turi din stâncă. Vântul a adus ță­rână, așa că da­ta vi­i­toa­re vom gă­si și niște plăn­tuțe 6 În con­trast, dan­te­le enor­me bro­da­te de ace­e­ași Ma­mă Na­tu­ră, ca­re se între­ce pe ea însăși în cre­a­rea ce­lor mai spec­ta­cu­loa­se for­me 7 În cră­pă­tu­ri­le mai adânci s-a adu­nat des­tul pă­mânt pen­tru un bi­o­top mai com­plex

7

4 5

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.