CĂLĂTORIILE LUI GULLIVER
E greu să ne imaginăm lumea la începuturile ei și totuși câteodată te trezești pe neașteptate într-un colțișor de natură ce pare suspendat în timp
Ne-am făcut obiceiul să uităm harta în torpedou și să încercăm să ajungem din punctul A în B fără ajutor. Pe drumuri lăturalnice, poate neasfaltate, dar sigur pline de surprize ne lăsăm purtați de inspirație și fler, descoperind astfel comori ce nu sunt menționate de niciun ghid turistic. Pentru alții poate nici nu sunt cine știe ce atracție, dar pentru noi este modalitatea ideală de a explora necunoscutul. Curiozitatea ne dă ghes și fiecare cotitură a drumului poate ascunde pentru noi o fabuloasă revelație.
Așa am făcut și în Sardinia. Am pornit dinspre Olbia spre vest. Pe drumuri de munte, cu serpentine multe și peisaj arid. Vegetație puțină, în principal tufișuri de Erica. Spre vară încolo trebuie să fie spectaculos, dar acum e de un verde prăfuit și destul de anost. După ce trecem de creastă, ne hotărâm să o luăm pe un drum lăturalnic, îngust și șerpuit, mărginit de garduri de piatră ridicate din bolovanii scoși din pământ pentru a-l face cât de cât primitor pentru măslini și arbori de plută. Ne doare sufletul când vedem trunchiurile dezbrăcate de scoarță, roșii ca un strigăt mut și însângerat acolo unde au fost jupuite. Parcă înțeleg mai bine de ce bunicii și părinții noștri păstrau dopurile de plută spre refolosire. Poate nu știau exact cum arată și cum se recoltează, dar aveau respect pentru natură și încercau să evite risipa.
Noi ne continuăm însă drumul și pentru că, la un colț, ni se pare că am ajuns la capătul pământului, oprim mașina ca să „cercetăm“! Sărim gardul, așa cum am învățat la școală, ne strecurăm printre câțiva măslini noduroși, perspectiva se deschide brusc și ne trezim pe un platou de piatră unde ni se pare că a-nceput totul! Câțiva metri pătrați mari cât nașterea lumii.
Pe piatra seacă, bătută și roasă de vânt își cuceresc dreptul de a fi cele mai rudimentare forme de viață… Licheni de stâncă în zeci de nuanțe între gri și galben sulfuros, trecând prin diverse nuanțe de verde, formează o dantelă superbă și frustă totodată. „Modelele“se întrepătrund într-un dans de culori și forme, iar pe alocuri ți se pare că vezi poalele unei rochii ridicate de vânt, acolo unde planta trecută de maturitate se pregătește să se desprindă pentru a-și împrăștia sămânța. Alături, într-o adâncitură săpată de ploi în care s-au strâns câteva boabe de pământ, a
„Ne simțim ca Gulliver în țara piticilor observând la microscop facerea lumii…“
prins rădăcini o palmă de mușchi care a simțit că iarna e pe trecute și a înflorit niște gămălii de un roșu strălucitor, ca un strigăt de victorie împotriva vremii aspre!
Acolo unde, din motive neștiute, apa a mâncat mai adânc din rocă, s-au format lacuri mari cât o palmă, în care prosperă plăntuțe acvatice și câteva fire de ceea ce pare a fi un soi de mușețel sălbatic.
În crăpăturile mai ferite de vânt au prins curaj plante mai viguroase, care se înalță țanțoșe și își prezintă florile, iar noi ne simțim ca Gulliver în țara piticilor observând la microscop facerea lumii. Incredibil cât de fascinantă ne apare această stâncă pe lângă care în mod normal am fi trecut neatenți și nepăsători! Ne dor piciorele și spatele de cât am stat ciuci și ne-am deplasat mergând pe vine ca să vedem mai multe detalii. Ne ridicăm ca moșnegii, oftând și pocnind din încheieturi, ridicăm ochii și tragem aer în piept de uimire! În fața noastră se deschide o panoramă care îți taie răsuflarea… O vale largă,
munți, păduri, cer senin și nori pufoși. Am aterizat (!) parcă după o călătorie într-un univers ce era încă la începuturi.
Să nu credeți însă că aventura se termină aici! După ce ne-am dezmeticit, am pornit mai departe, am ieșit de pe drumul ros de vreme și de vremuri numai ca să fim aruncați în „Vale de la Luna“! Care arată altfel decât vă închipuiți. Nu este o zonă aridă și prăfoasă cum ați putea crede, ci mai degrabă un sat părăsit, în care au trăit cândva uriașii. Bolovani enormi rostogoliți pe unde nu te aștepți ca niște jucării uitate de niște copii dezordonați, stânci imense crăpate aiurea abandonate parcă de un uriaș nu prea priceput în mânuirea flexului, forme bizare ce dau aripi imaginației… Casele pitite printre stânci par de jucărie, iar caii și vacile – cât furnicile. Am fost, deci, și în țara uriașilor! Dar asta este altă poveste…
Acum câțiva ani, când ne-am mutat la socrii mei, am primit o bucățică de pământ unde să-mi amenajez o grădină de flori. Ani la rând m-am luptat cu buruienile și cu pirul. Florile nu apucau să crească așa repede pe cât creștea iarba în grădină. Știu, o grădină frumoasă necesită multă muncă, stăruință și răbdare. Dar, pe lângă familie, serviciu și treburile gospodărești, nu îmi mai rămânea destul timp și pentru lupta aceasta fără sfârșit contra buruienilor. Așa că în toamna anului trecut m-am hotărât și mi-am reamenajat grădina. Am scos din pământ tot ce am putut, mai puțin câțiva trandafiri, tufele de yucca, de lavandă și arborii de pe margine. Am bătucit bine pământul, am întins folie antiburuieni, apoi pietriș. A urmat partea mai plăcută, dar și mai pretențioasă. Unde și cum să plantez florile să iasă în evidență, după mărime și anotimpul în care înfloresc? De mare ajutor mi-au fost revistele „Grădina mea de vis“, colecționate deja de mulți ani.
În fine, acum, aproape după un an de zile, pot să spun că sunt foarte mulțumită. Toată lumea care îmi vede grădina o apreciază sincer.
Vă trimit cu mare bucurie câteva poze, poate o să vă placă și dumneavoastră. Vă mulțumesc pentru atenție și vă doresc mult succes în continuare!