5 o’clock
Intrată în tradiția multor culturi, ceremonia ceaiului bucură ochii, sufletul și papilele gustative. Frunzulițele ce altădată aveau valoarea greutății lor în aur se găsesc astăzi peste tot și fac parte din cotidian. Ce știm însă despre ele?
De sărbători, în zile speciale sau când ne dorim pur și simplu un pic de răsfăț, scoatem din bufet porțelanul cel bun de la bunica, ne opărim câteva frunzulițe cu aroma preferată, ne cuibărim comod, închidem ochii, savurăm licoarea minunată și, ca prin farmec, suntem mai împăcați cu noi și cu lumea.
Uităm însă de multe ori cât de prețioase și pretențioase sunt fragilele frunzulițe care ne încântă simțurile. Acum ceaiul, verde, negru, alb, roșu, fermentat sau nu, simplu, afumat sau îmbunătățit cu tot felul de condimente, flori sau rădăcini, se găsește mai peste tot; există magazine specializate unde te apucă durerea de cap când vezi câtă varietate există și amețești de la aromele puternice. Nu e ușor să alegi și de obicei cumperi mult mai mult decât ți-ai propus… pentru tine, pentru mama, pentru prietena cea mai bună, pentru un amic care e înnebunit după ceai.
Dar de câte ori ne luăm un moment să ne întrebăm de unde vine și cine se ocupă și preocupă de clipa noastră de bine? Am citit despre ceaiul englezesc, am crescut cu ceaiul „rusesc“, apoi am avut parte de cel „chinezesc“. Cu timpul am aflat despre cel din Japonia, India, Africa sau America de Sud. Și peste tot se spune că „cel mai bun“este, totuși, cel de Ceylon.
Degeaba căutați însă pe hartă! „Ceilão“, cum au denumit portughezii teritoriul în 1505, când au ajuns acolo, s-a transformat în „Ceylon“la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu ocupația britanică și, după cucerirea independenței în 1948, este Sri Lanka.
Am avut norocul să petrecem mai bine de o lună în această țară minunată. Chiar în perioada Crăciunului. Pentru că Moșul nu avea cum să ne găsească așa departe de casă, ne-am făcut cadou o incursiune în lumea ceaiului. De data aceasta am năimit un ghid. Pentru că plantațiile sunt sus în munți, mașinile circulă pe stânga și am vrut să ne bucurăm amândoi de peisaj. Și n-am fost dezamăgiți!
Cum am ieșit din oraș, din Nuwara Eliya adică, au început să apară
plantațiile. Timide la început, pierdute parcă în vegetația luxuriantă de pe dealuri, dar din ce în ce mai prezente pe măsură ce urcam. Vremea se schimbă, se răcorește serios, intrăm în ceață. Deasupra norilor ne așteaptă marea surpriză. Cât vezi cu ochii numai coaste cultivate. Cu plante de ceai. Și furnicuțe colorate ce umblă printre tufe ca să culeagă cele câteva frunze tinere care vor deveni băutura ce ne încălzește sufletul în fiecare zi.
Ne oprim la una dintre marile plantații care oferă și posibilitatea de vizitare. Aici aflăm cu uimire că NU există mai multe soiuri de ceai! Planta e aceeași peste tot! În Sri Lanka (Ceylon) a fost adusă de către britanici, prin contrabandă din China, pe la începutul secolului al XIX-lea. Deosebirea de culoare și gust este dată de condițiile de cultivare. Altitudinea, calitatea solului, gradul de umiditate, orientarea geografică a versantului, cantitatea de căldură, diferența de temperatură între zi și
Am luat cu noi lumina zâmbetului din ochii lor și căldura bucuriei unei întâlniri neașteptate… Și de atunci ceaiul parcă are altă savoare!
noapte, toate interacționează și definesc „personalitatea“fiecărui tip de ceai.
Modalitatea de prelucrare a frunzelor este în principiu aceeași peste tot: se usucă cu aer cald, întorcându-se manual din când în când până își pierd cam 50% din umiditate, apoi se dirijează către patul de fermentare, unde nu sunt lăsate prea mult, se usucă din nou și la sfârșit se trec prin tamburi rotativi cu site diferite, sortându-se astfel calitatea în funcție de mărimea frunzei. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât este mai valoros ceaiul. „Orange Pekoe“are frunza mare, întreagă, ce se desface frumos când este opărită și conferă băuturii o culoare portocalie specifică. „Pekoe“este și el valoros, chiar dacă frunzele sunt mai mici, „Broken Orange Pekoe“are frunzele rupte și este considerat de valoare medie; „Broken Orange Pekoe Fine“este mai fin și folosit cu predilecție de cei care fac decocturi, iar „Broken Orange Pekoe Fine Dust“este, după cum îi spune și numele, un praf de frunze care se folosește mai ales pentru pliculețe! Numele poate fi diferit de la o regiune la alta, dar categoriile de calitate rămân! Tot aici aflăm despre „Silver Tips“și „Golden Tips“, ceaiurile gourmet, foarte scumpe și rare datorită selecției foarte speciale și a modului de uscare/fermentare ce conferă o tentă argintie, respectiv aurie frunzelor.
Bineînțeles că am savurat degustarea, iar apoi am dat iama în magazin și ne-am umplut desagii cu tot felul de bunătăți de care ne mai bucurăm și azi.
Am continuat drumul și până la urmă am mai vizitat câteva plantații. A fost ca un curs intensiv despre istoria și tehnologia ceaiului. Încununarea acestei experiențe a fost însă faptul că, la un moment dat, am trecut foarte aproape de un grup de femei care recoltau. Trebuia să ne oprim! Le admirăm dexteritatea cu care culeg în timp ce vorbesc cu noi,
priceperea de a ține sacul în spate, dar prins de frunte, veselia cu care ne întâmpină, glumele ce par să plutească în aer… Mai prin semne, mai cu ajutorul ghidului nostru șofer am încropit o conversație. Munceau mult pe bani foarte puțini, țineau gospodăria și creșteau o droaie de copii, dar erau mulțumite. Aveau mai mult decât alții. Le-am reîntâlnit spre seară, când se duceau încărcate spre punctele de colectare. Ne-am bucurat pentru că avuseseră o zi bună.
Am luat cu noi lumina zâmbetului din ochii lor și căldura bucuriei unei întâlniri neașteptate… Și de atunci ceaiul parcă are altă savoare!