De prin lume adunate… și-napoi la lume date
și-napoi la lume date
Pamântul devine din ce în ce mai mic și distanțele din ce în ce mai scurte, dar călătoriile rămân în continuare un răsfăț pe care îl prețuiesc ca atare și mă bucur de orice prilej de a împărtăși din cele trăite.
Pamântul devine din ce în ce mai mic și distanțele din ce în ce mai scurte, dar călătoriile rămân în continuare un răsfăț pe care îl prețuiesc ca atare și mă bucur de orice prilej de a împărtăși din cele trăite
Este în firea noastră, a oamenilor, să simțim din când în când nevoia de „bilanț“. Să tragem o linie și să trecem în revistă cele petrecute pentru a ne putea plănui viitorul. Există și din aceia care afirmă cu tărie că numai clipa, momentul, ACUM sunt importante sau „carpe diem“cum spuneau romanii, dar pentru mine… nu aș putea trăi prezentul, nu aș putea gândi viitorul fără a mă hrăni din seva bogată a trecutului. Al meu și al altora. Cu bune și cu rele, cu victorii și înfrângeri, cu plusuri și minusuri, cu lecții învățate și de învățat.
Când balanța celor trăite îmi aduce un zâmbet în colțul gurii știu că e de bine. Cu atât mai mult cu cât nu fac asta în fiecare săptămână și nici măcar în fiecare an. Și acum a venit rândul călătoriilor, a celor văzute și trăite pe alte meleaguri de-a lungul ultimilor ani. Pentru cineva care a crescut și a petrecut prima tinerețe în vremuri când nici nu puteai visa că ai putea trece granița vreodată, descoperirea lumii „în direct“este fabuloasă. Fiecare clipă mi se pare un dar pe care îmi doresc să îl savurez din plin. Oameni, locuri încărcate de istorie sau numai de viu verde și clocotitor, gusturi, mirosuri, sunete care pentru simțurile mele sunt noi, îmi hrănesc și stimulează curiozitatea în același timp. De la fluturii din Kuala Lumpur la culorile nebune de la Burano, de la savoarea plantațiilor de ceai din Sri Lanka până la mireasma fină a livezilor de lamâi din Sicilia, de la bogăția piețelor din Cambodgia la covoarele de legume multicolore de la Villandry, de la bobocul de lotus până la bujorul ciufulit după ploaie, de la păstăile de vanilie până la portocaliu saturat al dovlecilor copți… toate mă încântă și mă inspiră.
După ce mulți ani am bătut țara în lung și în lat, câteodată cu rucsacul în spinare într-o căruță ca singur mijloc de locomoție, în care mi-am umplut sufletul cu locurile și oamenii minunați de pe la noi, am putut, cred, să văd Lumea cu alți ochi. Cu uimire pentru diversitate, cu recunoștință pentru bogăție, cu curiozitatea pentru nou, dar niciodată cu jind. Pentru că știam ce am Acasă! Mi-a fost dat să gust banane și nuci de cocos culese direct din pom, să
spun „adu-mi te rog și mie o lamâie din grădină!“, să „fur“smochine coapte de la marginea drumului, să mă plimb prin piețe cu fructe, legume sau ierburi necunoscute mie, pe care am avut voie să le încerc… Am trăit încântarea prilejuită de peisaje ce mi-au tăiat respirația, fie că era vorba de vegetația luxuriantă a junglei, de vitejia câte unor copaci singuratici sau de roșul intens al pământului care făcea un contrast atât de frumos cu verdele… M-am bucurat de răcoarea unui pârâu de munte, de culorile toamnei franțuzești, de oglindirea perfectă a palmierilor în apa canalelor din Backwaters, Kerala, de cireșii înfloriți în Japonia, dar și de geometria riguroasă a parcelelor văzute cu prilejul unui zbor cu balonul în Germania.
E mult? E puțin? Nu știu! Adevărul este că păcătuiesc de un soi de lăcomie când vine vorba de călătorii. Mă întorc câteodată atât de obosită după zboruri de cincisprezece ore încât spun „Gata! Acum stau acasă. Nu mai plec niciunde!“Până la proba contrarie. Când osteneala trece, bugetul e din nou pe plus și văd sau aud câteceva ce mi se pare interesant despre o regiune neexplorată încă, pornesc, teleghidată parcă, spre computer, internet și oferte. Dacă totuși nu găsim nimic palpitant, ne suim în mașină și pornim. Încotro ne duce drumul… Chiar dacă e la numai câțiva zeci de kilometri distanță pentru a vedea o grădină botanică cu plante aduse de pe continente unde nu am ajuns. Încă. Nu avem răbdare să plănuim pentru anul viitor, hotărârile sunt semi-spontane și niciodată nu ne-a părut rău.
Și, într-un fel, asta ne păstrează sufletul deschis și ochiul atent. Nu avem timp să plănuim prea mult; un pic de geografie, un pic de istorie, iar în rest… ne lăsăm duși de val. Nu avem liste de împlinit și nici ore fixe. Ne bucurăm în tihnă de fiecare loc, stăm de vorbă cu oamenii, chiar dacă numai poticnit și dând mult din mâini, aflăm de la ei ce e de văzut prin zonă, descoperind astfel locuri minunate care nu sunt trecute în niciun ghid turistic. Încercăm se ne cazăm la localnici, să mâncăm împreună și să ne scufundăm în specificul vieții de zi cu zi al țării respective. Cel mai revigorant este să trăim universalitatea umanității. Să ne dăm seama că indiferent de meridian, cultură, culoare sau nivel de educație toți ticăim la fel. Ne iubim familia, ne dorim binele copiilor, ne străduim să ne asigurăm bunăstarea prin muncă, suntem preocupați de sănătate și bucuroși de oaspeții cu care împărțim merinde și filsofăm despre viață și univers…
Toate cele trăite ar fi însă mai sărace dacă la întoarcere nu am povesti despre ele. Miile de fotografii încearcă de fapt să imortalizeze clipe, peisaje, oameni, culori, forme care mai apoi să ne faciliteze creerea unei atmosfere care să-i ajute pe prietenii bombardați cu informații să plonjeze, la rândul lor, într-o lume de care noi ne-am bucurat. Cum altfel am putea evoca pădurile de bambus din Japonia sau grădinile răspândite pe opt etaje ale unei clădiri moderne, copacii fabuloși care cresc de sute de ani în simbioză cu templele de la Angkor Wat, trunchiul perfect de con construit din nisip dintr-o grădină zen, majestatea unui măslin secular sau armonia dintre un pavilion de aur, o insuliță cu doi pini și oglindirea lor în apa lacului?