Marte… Martie… Mărțișor
Calendaristic anul începe în ianuarie. De multe ori m-am întrebat de ce în mijlocul unui anotimp rece, cu lumină puțină și umezeală multă, cu peisaje de cele mai multe ori triste și vegetație în repaus. Pentru că Cezar a hotărât în anul 46 î.e.n. să schimbe vechea orânduire și să înceapă numărătoarea cu ziua de debut a mandatului celor doi consuli aleși ai Romei? Pentru că era luna dedicată zeului Janus, cel cu o față orientată spre trecut și una spre viitor? Are oarecum sens din punctul de vedere al politicii și administrației. Agricultura era în pauză și oamenii aveau timp de dezbateri și politică, dar natura?
Natura nu ține seamă de legile impuse aleator de niște oameni trăitori în universul strâmt al Europei. Își are propriul mers, într-un ritm determinat de însăși rotunjimea planetei noastre. Fiecare continent, aproape fiecare meridian și paralelă își are propria desfășurare și fiecare dintre noi poartă amprenta rădăcinii locului de baștină. Dacă ne mutăm pe alt meridian ne adaptăm și ascundem disconfortul sub preș. Nu ne putem însă nega dependența de vreme… mai ales atunci când natura începe să se trezească, seva începe să urce din nou în copaci, dă firul ierbii și aerul se umple de miresme și gândăcei!
Primăvara, care la noi se instalează începând cu luna martie, ar trebui să fie începutul unui nou ciclu de viață și activitate! Am avut toată iarna la dispoziție să facem bilanțuri și să tragem concluzii, iar acum… Zăpezile se topesc, ziua e din ce în ce mai lungă, soarele nu mai are dinți, crâncenul Crivăț este înlocuit de blândul Zefir și primii ghiocei viteji scot capul printre petice de nea. Viața clocotește tot mai năvalnic și ne prinde în vârtejul ei. Parcă avem iar mai mult chef de viață, suntem mai optimiști și, poate nu degeaba, este anotimpul când totul pare mai frumos în jur și ne îndrăgostim mai ușor. Fiecare dimineață ne pregătește parcă o nouă surpriză. Când ne uităm pe geam e parcă mai verde decât era ieri, în plimbările zilnice apar tot mai multe flori în
drum și grădina începe să-și ceară din nou drepturile.
Probabil că nu degeaba există atâtea legende și obiceiuri legate de această perioadă. Începând cu fermecătorul „mărțișor“, care dă și numele acestei luni în calendarul popular. Firul răsucit cu alb și roșu este atât de încărcat de simbolistica dualității încât enumerarea semnificațiilor ar ocupa câteva pagini… bine/rău, trecut/viitor, femeie/bărbat, iarnă/primăvară, soarele și luna, lumea asta și lumea de dincolo, moartea iernii și învierea naturii, etc. În trecut, șnurul de lână sau mătase era oferit atât fetelor cât și băieților. Simplu sau cu o cruciuliță sau monedă găurită, era menit a păzi purtătorul de „cele rele“și de a aduce prosperitate. După 12 zile, în unele zone ale țării, sau la sfârșitul lunii în altele, era legat de creanga unui pom fructifer pentru a aduce belșug în gospodărie și rod bogat. Tot începând cu 1 martie, Baba Dochia își leapădă în nouă zile succesive câte un cojoc din cele nouă pe care le-a îmbrăcat ca să se apere de gerul iernii. Și noi ne alegem „babele“. Fiecare după metoda proprie. Cu speranța să avem noroc de o zi frumoasă. Pentru că așa ne va fi tot anul. Unii poate nu cred în așa ceva. Poate
au dreptate. Dar cât de frumoasă este această tradiție și cât de mult îmi aduce aminte de copilărie când mergeam la școală cu pieptul plin de mărțișoare și noi, fetele, ne întreceam cine are cele mai multe, ale cui sunt mai frumoase sau mai „valoroase” și așteptam cu înfrigurare soarele care trebuia să apară neapărat de „baba” noastră…
Apoi vin „moșii”. Tot în număr de nouă. La fel de încărcați de tradiții, obiceiuri și superstiții. Îl menționez numai pe primul, care se suprapune cu ultima „babă”. 9 Martie, comemorarea celor 40 de mucenici, soldați romani creștini arși pe rug. În credința populară este ziua când Dochia moare și se transformă în stană de piatră și prima a „moșilor” ce vor fi în cele din urmă dați focului pentru credința lor. Prin curți și grădini se aprind ruguri iar cenușa se presară în jurul gospodăriei, stupii se stropesc cu rachiu de drojdie pentru a fi feriți de boli, pământul se bate pentru a alunga frigul… Atâtea obiceiuri! Cred că martie este, și în această privință, una dintre cele mai bogate luni ale anului.
După o iarnă lungă și zgribulită cum să nu credem în magia lui martie când simțim cum ne înflorește sufletul cu fiecare rază de soare, cu fiecare fir de iarbă, cu
fiecare floare ce înflorește? Când vedem în fiecare zi verdele mai verde, crud, proaspăt și înveselit de corole mereu-schimbătoare de narcise, zambile sau lalele, vedem câmpuri întregi care se umplu peste noapte de brândușe, buline galbene de păpădie, albăstrele, sau prea-plinul rapiței? Florile sunt din ce în ce mai abundente și aproape că nu putem ține pasul cu succesiunea lor mirobolantă. Ne bucurăm că cele plantate de cu toamnă au răsărit în toată splendorea și noi putem simți din nou pământul reavăn în palme. Ne apucăm de straturile din grădină și curând ne dăm seama că sunt neîncăpătoare pentru tot ce am vrea să plantăm sau semănăm. Plimbările prin parc sunt adevărate expediții și ne bucurăm de câte ori descoperim câte o tufă nouă de azalee sau camelii mereu surprinzătoare prin varietatea și perfecțiunea lor. Facem ochii mari când, câțiva pași mai încolo, o magnolie magnifică sau un cireș înflorit ne copleșesc cu splendoarea lor. Nu avem timp să ne bucurăm în tihnă pentru că deja trebuie să căutăm un pomișor în care să agățăm frănjuitul șnur alb-roș’ pe care l-am purtat toată luna la încheietura mâinii. Ne dorim câte ceva, ne gândim la cei dragi, îmbrățișăm trunchiul de care ne-am legat speranțele pe anul în curs și plecăm agale spre cele zilnice. Nu fără a mai întoarce odată privirea spre livadă, spre iarba proaspătă și cerul imaculat…
Promitem să stăm mai mult pe afară, să avem mai multă grijă de grădină vara asta și să ne bucurăm de natură în fiecare zi.
După o iarnă lungă și zgribulită cum să nu credem în magia lui martie când simțim cum ne înflorește sufletul cu fiecare rază de soare, cu fiecare fir de iarbă, cu fiecare floare!