IRINA MARINESCU

Când eram mică, mama mi se părea foarte înaltă și extrem de frumoasă. În ochii mei, avea ceva doar al ei, un ceva învăluit în Magie Noire și fum de țigară. Mă fascinau mâinile ei, cum gesticula când fuma și cum i se rostogolea fumul din gură în timp ce vorbea.

Mă așezam de multe ori pe canapea și o rugam să facă piruete atunci când purta fusta mea preferată, o fustă albă din pânză topită. Mă uitam la forma pe care o lua și la espadrilele de sub ea, care scârțâiau pe parchet, până când amețeam și eu, și ea.

Privind-o uneori pe furiș, am învățat să-mi conturez șanțul interior al ochilor, să urc treptele pe vârfuri și să dansez la fel.

Când am crescut, am început să o imit. Îmi întindeam ruj cu degetul pe pomeți, așa cum o vedeam pe ea făcând. Mergeam pe vârfuri și mă împodobeam cu toate lanțurile și mărgelele ei. Fără să-mi dau seama, îmi stabileam repere pentru mai târziu.

Când am crescut și mai mult, am vrut să fiu tot ce nu era ea, cu îndârjirea unui copil teribilist, care crede cu toată ființa lui că poate orice și că le știe pe toate ca un om mare.

Azi sunt eu, cu tot ce am dobândit în timp de la viață, din încercări sau experiențe personale, cu toate bunele și relele, dar sunt și parte din ce am învățat sau am văzut la ea. Am învățat că demnitatea este una dintre cele mai importante posesii ale unei femei, și că sunt femeie înainte de toate.

ANDRA CLIȚAN, MA RA MI

Pasiunea mea pentru modă a început în copilărie. Atunci, mama – feminină și aranjată, indiferent dacă era o ocazie specială sau nu – îmi era etalon. Ea e cea care m-a îndemnat să fiu atentă la mine, la felul în care mă îmbrac și ce transmit. „Așa îi stă bine unei femei”, îmi spunea adesea. A avut un rol important în alegerea carierei mele și mă sfătuiește și acum, fie că-i vorba despre schițe și colecții sau despre stilul meu personal.

De Sărbători purtam haine noi, făcute la comandă (în stilul vechi, „couture”), pentru că mama avea o croitoreasă, de origine maghiară, care îi cosea hainele încă de când era în liceu. Doamna croitoreasă Pataki mi-a făcut și mie rochia de absolvire a liceului și a continuat să ne facă haine până aproape de vârsta de 90 de ani. La școală am studiat muzica, iar audițiile de pian au devenit ocazia perfectă de a îmbrăca ținute creative, diferite de cele ale altor fete de vârsta mea.

Tot pe atunci, desenam pantofii pe care voiam să-i port. Aveam marele noroc ca tata să călătorească mult cu munca. El se ducea cu schițele mele la magazinele din străinătate și de cele mai multe ori rezultatul era cel dorit. Călătoriile lui erau șansa ca desenele mele să devină realitate.

Uneori, împrumutam de la mama pantofi din anii ’70. O parte dintre ei se găsesc în garderoba mea și-n prezent. Am păstrat multe haine ale mamei și ale bunicii – îmi plac mai ales o fustă în A din catifea de mătase și o cămașă din triplu voal negru cu buline albe, pe care le integrez în ținute. E un alt fel de a purta cu mine cele mai dragi amintiri din copilărie.

VIOLETTE & DANA BASOC, Raquette

Deși era designer, mama nu-și făcea haine singură sau la croitoreasă. Și le cumpăra. Întotdeauna se ghida după principiul „puține, dar scumpe”. Ne-a învățat de mici ce înseamnă un material de calitate, cum ar trebui să arate o rochie timeless și ce fit ar trebui să aibă un costum bun. Ne-o aducem aminte cu părul tuns scurt, foarte tomboy, purtând jeanși clasici și un tricou alb sau costume cu pantaloni cu talie foarte înaltă. Nu prea am văzut-o în rochii sau fuste decât în cataloagele de modă pentru care poza uneori, pe vremea când avea părul permanent. Cu toate acestea, emana întotdeauna o feminitate debordantă, poate ca urmare a contrastului.

Violette: Stilul mamei m-a influențat enorm, mă regăsesc și acum de multe ori purtând aceleași lucruri ca ea, alegând aceleași materiale sau reinventând piese pe care le-am văzut la ea. Nu am ales eu să fac design de modă, mai degrabă moda m-a ales pe mine. A venit organic, întrucât mama parcă de mică mă pregătea pentru asta, deși nu mi-a sugerat să mă fac designer. Nu făceam haine păpușilor (nu-mi plăceau păpușile în general), dar îmi plăcea să îmbrac hainele mamei la nebunie. Nu o să uit niciodată când am încercat o pereche de pantaloni din crepe, largi pe picior și cu talie înaltă, împreună cu o cămașă masculină din mătase albă și cu o centură lată roșie. M-a lăsat să merg așa la școală, mi-a dat până și niște sandale cu toc și baretă (eram în clasa aVI-a). Se uitau toți colegii cu gura căscată la mine, însă mai bine în pielea mea nu mă simțisem niciodată până atunci. Din acel moment am început să ador lookurile clasice, simple. Power dressing în clasa aVI-a, nu? [Râde.]

Dana: Maman nu apare în nici o poză de familie. Aparent, ea era mai mereu fotograful. În aproape toate fotografiile suntem noi două sau cu tata. Astfel am găsit după mulți ani explicația pasiunii mele pentru fotografie. Îmi amintesc cum deseori mama ne stiliza și amenaja drăguț un loc unde să ne fotografieze pe amândouă cu un Kodak vechi pe film. Poate sună familiar, pentru că este exact ce facem și noi azi pentru campaniile Raquette.

Istoria se repetă.

SABINA POP

Absolventă de Politehnică, în anii petrecuți la Cluj, mama era o mare amatoare de jazz, îi plăcea să meargă la filarmonică sau teatru la fiecare final de săptămână și nu rata niciun film din programul de la Victoria. În pofida încercărilor bunicii mele de a o convinge să fie mai cochetă, a avut un fel foarte relaxat de a privi moda. Nu mi-o amintesc purtând tocuri, ci mai mereu preferând lejeritatea perechilor de Birkenstock și a ghetelor cu un ușor cut masculin. La nuntă a fost singura dată când a încălțat pantofi cu toc, dar i-a vândut la scurt timp după aceea.

Mama a dat mereu dovadă de un bun-simț estetic, sancționând căutările mele stilistice preadolescentine, care de multe ori dădeau greș. E un fan al bijuteriilor minimaliste din argint, al accentelor de culoare, al dermatografului negru, al fustelor lejere în A. Îi plac gențile din pânză, puloverele din lână, paltoanele oversized, rochiile din in și denimul.

M-a încurajat să-mi urmez traseul, chit că atunci când e nevoită să participe la un eveniment de modă, faptul că e „mama designerului” o îngrozește teribil. Cred că relaxarea și umorul cu care mama se raportează la vestimentație au jucat un rol important în formarea mea ca designer. Când fac haine, vreau să cred că mă adresez și femeilor ca ea, femeilor care nu au un ruj preferat și nu cred în tipare stilistice sau trenduri.

„O RUGAM SĂ FACĂ PIRUETE CÂND PURTA FUSTA MEA PREFERATĂ. MĂ UITAM LA FORMA PE CARE O LUA ȘI LA ESPADRILELE DE SUB EA, CARE SCÂRȚÂIAU PE PARCHET, PÂNĂ CÂND AMEȚEAM ȘI EU, ȘI EA.“

– Irina Marinescu