DESPRE DRAGOSTE {I UR~ LIONEL DUROY
Scriitorul francez vorbește cu despre romanul său inspirat de lui Sebastian – o explorare a originii urii, a rezistenței iubirii,
dar și a puterii de a ne schimba.
BAZAAR Jurnalul
LIONEL DUROY, AUTORUL ROMANULUI EUGENIA, o frescă a României anilor ’30-’40, a povestit atât în vizita la București, cât și la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași despre putere. Puterea de a te desprinde de principiile greșite pe care uneori familia ți le poate forma, puterea de a iubi inegal, puterea de a te transforma din antisemit în rezistență, puterea de a te ridica împotriva curentului urii, tot mai vizibil la nivel global. Duroy își descrie propria familie ca fiind rasistă și antisemită, iar asta l-a făcut și mai tare să empatizeze cu povestea lui Mihail Sebastian. Romanul inspirat din viața acestuia este scris din perspectiva Eugeniei, iubita sa ficțională, care povestește cum s-a desfășurat viața înainte și după moartea subită a scriitorului. Provenind dintr-o familie antisemită, Eugenia – care îl iubește pe Sebastian cu aceeași intensitate cu care el a iubit-o pe Leni Caler – se rupe de principiile periculoase de-acasă și se transformă într-o rezistență.
HARPER’S BAZAAR: Ce se află la baza romanului dumneavoastră? LIONEL DUROY: La originea cărții mele este romanul Kaputt, de Curzio Malaparte, pe care l-am citit pe la 26-27 de ani și care mi-a determinat într-un fel privirea asupra lumii. Malaparte a fost primul romancier care i-a făcut pe oameni să vorbească fără să îi contrazică și cred că asta e cea mai bună manieră de lucru pentru un jurnalist.Atunci când vorbești cu cineva este mult mai important să înțelegi logica acelei persoane și pentru asta nu trebuie să o contrazici. Deci cred că ăsta a fost interesul meu: ascultarea poziției celui din față. Există un episod care m-a impresionat foarte mult, în care este menționat pogromul de la Iași. Nu știam unde este Iașiul, nu știam de pogrom, dar i-am zis editorului meu că într-o zi o să mă duc acolo, să înțeleg pogromul.
H.B.: Și ați plecat la Iași?
L.D.: Da, m-am apucat să scriu cu adevărat Eugenia după ce am citit Jurnalul lui Sebastian și am plecat la Iași în perioada 2016-2017 să îmi explic de ce revine tentația urii și a pogromului în contextul actual din Europa. Și a mai fost o scenă hotărâtoare care m-a făcut să scriu Eugenia: jurnalista maghiară care a pus piedică unui tată sirian alergând cu copilul în brațe. Mi s-a părut îngrozitor să văd o femeie, o civilă, care împiedică un tată să scape. Mi-am pus întrebarea de ce a făcut asta, pentru că nimeni nu teoretizase ideea de eliminare a sirienilor în acel moment. Așadar, ne întoarcem la ideea banalizării urii care duce la pogrom. Eugenia a plecat de la ideea banalizării urii pentru că am impresia că în Europa acest lucru reîncepe.
H.B.: Jurnalul lui Sebastian v-a declanșat romanul. Ce v-a declanșat alegerea vocii feminine Eugenia, această iubită imaginară a lui Mihai Sebastian?
L.D.: După ce m-am instalat la Iași, m-am documentat cu ajutorul unei tinere traducătoare și am inventat o familie care locuia pe strada Lăpușneanu – aveam planul străzii din anul ’30. Familia Eugeniei este formată din părinții ei care vând produse alcoolice și cei trei copii, dar ceea ce m-a interesat la personajul Eugeniei a fost crearea unei conștiințe. Pentru că e vorba despre o conștiință care apare în mijlocul unei familii antisemite, așa cum existau foarte multe în acele vremuri. Chiar și în familia mea, părinții, bunicii, străbunicii au fost cu toții antisemiți. Așa că voiam să văd cum se creează în mintea unei tinere de 17-18 ani conștiința faptului că părinții ei au o gândire periculoasă. Eu m-am născut într-o familie antisemită și până pe la opt ani am preluat tot ce gândeau ei, dar pe la 13-14 ani mi-am dat seama că pentru mine leagănul familiei este unul periculos.Trezirea conștiinței mele s-a datorat unui profesor care mi-a deschis ochii și în acel moment am plecat de acasă și am început să lucrez singur. Așa face și Eugenia: se transformă dintr-o fiică a unei familii antisemite într-o opozantă a acestui curent. Toată povestea are multe de-a face cu viața mea. Cum te formezi ca intelectual contra celorlalți, contra unui curent puternic? Cred că scriitorii sunt cei care opun rezistență și orice act artistic poate deveni o luptă împotriva unui astfel de curent periculos.
H.B.: Cum am putea să luptăm împotriva acestor curente periculoase care se întâmplă acum în Europa?
L.D.: Primul lucru pe care îl putem face noi, autorii, ar fi să avem o poziție. De exemplu, eu am scris o scrisoare deschisă, pe care am publicat-o în Le Monde, adresată președintelui Macron. I-am spus cât m-a dezamăgit lipsa lui de deschidere europeană. Ne confruntăm în Europa cu reîntoarcerea chestiunii identitare și cu închiderea statelor europene în ele însele împotriva refugiaților. „Atunci când am votat pentru
dumneavoastră, domnule Macron”, îi scriu eu în scrisoare, „am votat în ideea că vă veţi deschide către Europa şi acum mărturisesc că îmi este ruşine de acest lucru pentru că noi, de fapt, închidem uşile celor care se îneacă în Mediterană”. L-am încurajat să fie curajos şi să facă ceea ce a făcut de Gaulle în 1939-1941, când a luat măsuri drastice, dar care nu l-au făcut foarte popular. La un moment dat, în politică, cineva trebuie să se ridice şi să facă un anumit lucru care, deşi va atrage imagine negativă, va reoferi demnitate poporului. Angela Merkel a făcut asta într-o oarecare măsură. Artiştii au, aşadar, o tribună politică. Eu pot scrie cărţi sau o scrisoare deschisă, pot să protestez pe stradă, pot chiar să iau refugiaţi la mine acasă şi să îi adăpostesc. H.B.: Eugenia este o carte ancorată în specificul României. Cum a fost văzută în Franţa? L.D.: Când am publicat Eugenia, am constatat că Mihail Sebastian era necunoscut în Franţa, astfel încât cartea l-a făcut cunoscut în Franţa – cu ocazia asta s-a şi reeditat Jurnalul lui. Sunt destul de trist să constat că în Franţa nu se cunoaşte aproape deloc istoria României. Nu se ştie, spre exemplu, că România a fost aliata Franţei în Primul Război Mondial între 1916 şi 1918, nu se ştie nimic despre generalul Berthelot şi despre deschiderea unui al doilea front în est în România, nu se ştie că, odată cu ascensiunea Mareşalului Antonescu, România a devenit aliata obiectivă a Germaniei naziste, nu se ştie că mare parte din armata română a pierit la Stalingrad, nu se ştie ce s-a întâmplat la Odessa. Pe mine mă uimeşte ignoranţa francezilor faţă de ceea ce s-a întâmplat în România, iar eu iubesc România şi o văd ca pe un microclimat care anunţă lucruri – o poţi studia pentru a vedea ce se întâmplă de-a lungul timpului cu o ţară care nu a avut parte mereu de respectul vecinilor săi. Mă interesează România pentru că este ceva foarte omenesc în destinul acestei ţări mici.
H.B.: Pierderea manuscrisului Accidentul este una dintre pierderile majore din viaţa lui Mihail Sebastian. Este, cumva, simbolul pierderii irecuperabile? Care ar fi manuscrisul pierdut şi irecuperabil al umanităţii?
L.D.: Imaginea care îmi vine acum în minte auzind această întrebare filosofică este din cel de-al Doilea Război Mondial – imaginea grupurilor de nazişti care au făcut un foc mare în care au aruncat cărţi din biblioteci în Berlin. Cred că o lume fără cărţi, aşa cum o voiau naziştii, ar fi o pierdere ireparabilă. Eu am învăţat tot ce ştiu din cărţi, cred că doar trei-patru adulţi mi-au servit drept modele de-a lungul vieţii. |n schimb, pot menţiona 200-300 de cărţi datorită cărora m-am construit.
H.B.: Doamna Costinaş este extrem de emoţionată în carte să îl aibă pe scriitorul Mihail Sebastian invitat la clasa la care preda. Ce autor aţi invita pentru a retrăi aceeaşi emoţie ca doamna Costinaş?
L.D.: Cred că sunt mai mulţi: Antonio Lobo Antunes, Thomas
Bernhard, dar şi Vasili Grossman. Vasili Grossman a scris la începutul anilor ’90 o carte care m-a bulversat: Via]` [i destin. Tot el a murit de deznădejde în Rusia atunci când a crezut că nu va fi publicată niciodată. Cartea, însă, a fost transportată clandestin şi a apărut în Elveţia şi Franţa când Grossman murise demult. Deci, referitor şi la întrebarea precedentă, pierderea unui manuscris are şi aici aceeaşi importanţă ca în cazul lui Sebastian. Via]` [i destin este un monument literar, comparabil cu R`zboi [i pace a lui Tolstoi, şi autorul a murit atunci când a crezut că această carte nu va fi publicată. Aşa e cu multe pierderi în viaţă. Ştiţi ce zic?
Eugenia vede în Mihail Sebastian ceea ce Mihail Sebastian vede în Leni Caler. Când aţi creat acest personaj, v-aţi gândit la o modalitate de a compensa imposibilitatea lui Sebastian de a iubi o persoană care îl iubeşte? L-aţi echilibrat, cumva? L-aţi răzbunat?
L.D.: Mă interesează foarte mult să scriu despre relaţiile amoroase. Înainte de Eugenia, am mai scris despre acest subiect deoarece cred că găsim foarte rar o dragoste complet reciprocă. Lucrurile sunt foarte complicate în iubire şi avem în franceză această frază, destul de stupidă, care spune că într-un cuplu există unul care suferă şi unul căruia nu îi pasă. În Jurnalul lui Sebastian regăsim exact această idee. Sebastian se îndrăgostea mereu de o femeie despre care ştia sigur că nu îl va iubi înapoi. E ca un soi de miză, un fel de provocare pe care i-o ridică Leni Caler. El ştie de la bun început că nu va fi iubit de ea, că îl va face să sufere, dar ştim deja despre masochismul lui Sebastian care transpare din jurnal. Sebastian a fost un om deprimat şi masochist, mereu uluit de frumuseţea şi farmecul lui Leni Caler. Merită să ne punem întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă Leni Caler l-ar fi iubit cu aceeaşi pasiune?
Mai apare ceva în relaţiile amoroase: faptul că în dragoste ne place să suferim şi tocmai această suferinţă ţine de fericirea de a iubi. Sebastian era un mare îndrăgostit, iubea foarte mult femeile, aşa că m-am gândit că există loc în viaţa lui şi pentru Eugenia. Deci nu e vorba despre o răzbunare, ci mai degrabă despre ceva simptomatic pentru dificultatea noastră ca oameni de a iubi. Eugenia este o tânără foarte îndrăgostită de el – îndrăgostită nu numai de omul Sebastian, ci şi de ceea ce reprezintă el: scrisul, artistul, suferinţa artistică, şi ea vrea să-l transforme, să-l iubească şi să-l completeze. Ea este femeia care face toate aceste lucruri pentru el, pentru cineva care ar vrea să primească toate lucrurile acestea din partea unei alte femei de care este îndrăgostit. Este ceea ce numesc eu în viaţă şi în literatură neînţelegerea amoroasă. Trăim neînţelegeri consecutive pe care încercăm toată viaţa să le înţelegem.