VAVA {tef`nescu

hotspot

Spectacolul cu care ești în repetiții acum. E o producție destul de mare, cofinanțată de Administrația Fondului Cultural Național și bazată pe o carte miraculoasă, Val [i Cetatea Sufletelor, de Ana Alfianu, pe care am citit-o la un moment dat cu Petra [fiica Vavei]. Când ne-am hotărât să producem un spectacol în care să implicăm elevii de la „școala mică”, Școala performativă pentru copii de la CNDB, mi-a venit în minte această carte, pe marginea căreia Petra avusese idei. Inițial, coregrafia urma să fie făcută de Ioana Marchidan, iar dramaturgia de mine. După ce Ioana n-a mai putut să lucreze la spectacol, am sărit pe situație și dintr-o lucrare mică a ieșit o producție măricică pentru puterile Centrului în momentul ăsta, având în vedere că suntem în continuare cea mai săracă instituție de spectacole din subordinea Ministerului Culturii. E fabulos cum această poveste, Val [i Cetatea Sufletelor, a adunat în jurul ei mulți artiști, iar lucrul la spectacol a devenit un laborator. Cristina Milea a făcut costumele și elemente de decor, Vlaicu Golcea – muzica, chiar autoarea, Ana Alfianu, care e artist vizual, a trimis niște desene, altele decât cele din carte, pentru ca Mihai Păcurar să le animeze și să fie proiectate în timpul spectacolului. Eu m-am străduit să adaptez cartea pentru un spectacol de dans, nu de teatru. Desigur, prima idee a fost să existe un povestitor, ca să se înțeleagă povestea. Însă destul de repede am început să caut o alternativă de a spune povestea, care este, de fapt, un parcurs inițiatic, foarte sensibil și frumos scris, despre vindecare, despre dor, despre lumile prin care trecem. Așa am ajuns să mă întorc la prima idee a Petrei, care desenase o hartă cu lumile străbătute de personajul principal. Cumva a reieșit că povestim povestea înainte de a începe spectacolul, printr-o instalație de artă contemporană realizată de Cristina Milea în colaborare cu light designerul Alex Raptis, apoi continuăm cu un spectacol coregrafic, și la final, pentru că Humanitas, editorul cărții, a intrat în acest laborator, publicul poate lua cartea și parcurge povestea în manieră scrisă. Avem pe scenă șase dansatori adulți și șapte dansatori copii. Petra e cea mai mică, are 8 ani și jumătate. Ceilalți au până la 13 de ani. Cu ei a lucrat Catrinel Catană, sufletul Școlii performative pentru copii. Eu, separat, am lucrat cu adulții.

Nu-i prima dată când CNDB se comportă ca un centru al artelor, coagulând artiști din diferite domenii. Cum s-a întâmplat: a fost o strategie sau s-a petrecut natural pentru că artele au nevoie de locuri primitoare în orașul ăsta? Înainte să existe CNDB, am fondat și condus Centrul MAD – Multi Art Dans. Cumva, dintotdeauna am gândit locul dansului contemporan între celelalte domenii artistice, lucrând împreună. E un proverb rom care-mi place mult: „Acolo unde aprind focul e casa mea”. Important e să lumineze ceva, să se încălzească ceva. Nu contează sertarul în care bagi diversele discursuri, ci cum ajungi la

Vava este forța care pune lucrurile în mișcare la Centrul Național al Dansului București, un pentru arte în

general, nu doar pentru dansul contemporan.

spectator. Nu cred că am greșit gândind așa. În ce se întâmplă azi și ce se va întâmpla mâine, practicile transversale sunt mult mai organice și mai legate de ceea ce trăiesc oamenii.Artele nu mai stau în turnul de fildeș, ci se apropie de oameni, și acesta nu-i un trend, ci un mod de a fi, de a face lucrurile. La fel ca MAD, Centrul Național al Dansului e un loc de întâlnire a artelor, care are în centru corpul, cu puterea lui de a comunica idei.

Sunt șase ani de când Centrul funcționează, temporar, pe Mărășești 80. La ce te-ai gândit prima oară când ai intrat acolo și la ce te gândești acum? S-au transformat multe lucruri. În 2013 eram director artistic, Mihai Mihalcea era director; eu am preluat ștafeta de la el un an mai târziu. E în continuare un spațiu închiriat, dar s-a optimizat în acești ani – a răsărit un studio, avem foaier pentru public, am instalat mediateca, s-a conturat bine compartimentul de educație artistică și de formare prin cele două școli, Școala performativă pentru copii și Academia de dans și performance. În 2017 au început însă primele lovituri în coloana vertebrală a Centrului pentru că progresiv bugetele au scăzut până aproape de desființare. Pe măsură ce noi am reușit să progresăm, să fim credibili și să creștem comunitatea din nou, gestul finanțatorului a fost invers proporțional. Nu știu cum am supraviețuit în acești ani.

Cum va arăta casa viitoare a CNDB, Sala Omnia? Proiectul arhitectural e foarte frumos. Se va dărâma tot în interior. Acolo a fost Ceaușescu, acolo au fost plenarele Partidului Comunist. E interesant că ne mutăm cu dansul contemporan, care tinde să fie lipsit de putere, într-o casă-emblemă a puterii. Se va păstra, așadar, doar coaja și se va adapta interiorul la funcțiunile și necesitățile comunității. La primul nivel va fi o sală mică, laborator. La al doilea nivel – sala mare, multifuncțională, adecvată și pentru spectacol, și pentru concert, și pentru cinema, pentru un public mai mic sau mai mare. Iar la ultimul nivel – Apollo și Bacchus, adică mediateca și un patio, pe de o parte, și un bistro cu terasă verde deschisă, pe de alta. Eu trăiesc deja în aceste schițe. Sperăm ca în primăvara anului viitor să lansăm licitația de construcție împreună cu Ministerul [Culturii] și în 2022 să ne mutăm. Mie mi se cam termină mandatul. Și bateriile, încet-încet. Dar nu-i important cine va tăia panglica, ci ce va servi clădirea. Raportul dintre CNDB închiriat și CNDB din nou în centrul orașului – și în centrul atenției – e o continuă tensiune. Pentru că există fața și reversul. Există starea de precaritate actuală a spațiului închiriat, dar unde publicul vine, unde artiștii se simt liberi să lucreze și la 2:00 noaptea dacă au nevoie, unde există întâlnirile între arte despre care vorbeam mai devreme. Și există perspectiva de mutare într-un „loc special amenajat”, dar care va trebui să ducă mai departe această stare, această emulație.

Când munca de a pune cărămidă peste cărămidă devine dificilă, care sunt soluțiile? Am un fel de determinare,aproape fără voia mea. Mi se pare important să construiesc. Dar a fost traumatizantă perioada 2017 – până de curând, pentru că simțeam că nu mai există nici măcar un punct de dialog. N-am avut soluții. Pur și simplu am trăit situația și am încercat să rezist. În această perioadă ne-am regăsit mulți în jurul unei idei care a devenit sloganul Centrului: „You are the context”. Fiecare poate să facă ceva. Dacă ești conștient că ești contextul celuilalt, faci altfel lucrurile. Nu au alții grijă, ci tu ai grijă.

Și ce faci, concret, când simți că ți se termină bateriile? Apelez la lucrurile pe care nu mi le poate lua nimeni. Cred că meseria m-a salvat întotdeauna în perioadele mai dificile. E un mare cadou să pot să lucrez cu copii, cu copilul meu [pentru Val [i Cetatea Sufletelor]. Am început să predau la Academia noastră, am lucrat din nou cu corpul, ceea ce mi-a adus și multe beneficii personale – corpul și-a amintit de perioadele în care se antrena zilnic, nu stătea la birou câte 12 ore, și în care mintea avea loc să facă poezii, de exemplu. Și am început să îmi dau timp să mă uit la un film, să mă joc cu Petra mai mult sau să nu fac nimic.

Cum e să lucrezi cu fiica ta? E dur să lucrezi cu Petra. Ea lucrează cu mine. Deunăzi mi-a spus: „Nu mai schimba coregrafia. Nu mai avem timp să-i spunem lui Vlaicu să modifice muzica. Hai să lucrăm ce avem.” E un om comunicativ, întâi de toate. Puternic pe dinăuntru, deși are și o parte foarte sensibilă, mai ales dacă observă violență sau agresivitate în jur. Are talente fulgerătoare – ba vrea să cânte cu coatele pe pian, ba face poțiuni, acum scrie o carte despre porcul zburător, pentru că i-a plăcut mult expresia „când o zbura porcul”. O observ adesea făcând efortul de a-și explica diverse lucruri, să se potrivească și ea în lumea asta. De doi ani mă tot împinge: „Când îți iei concediu pe viață, ca să stai mai mult cu mine și să fii și tu artistă?” „Dar nu sunt?” „Eh, nu așa. De exemplu, ai putea să pictezi rame de oglinzi și să deschidem o tarabă aici, în părculeț.”

Ce teme ți-ai dat pentru 2020, ca manager și ca performer? Să nu mă sperii de pericolele care ar mai putea apărea în legătură cu Sala Omnia. Au fost tot felul de pericole din 2016, de când am primit-o: unii au vrut-o înapoi, alții au vrut să ia banii etc. E o miză foarte mare pentru mine. Sala Omnia e, într-un fel, moștenirea mea pentru viitor. Și mai am un plan de spectacol pentru adulți, cu adulți. Am în minte o lucrare, care, la fel ca toate lucrările mele, va fi posibil de arătat în multe contexte sau locuri.

Un lucru valoros învățat datorită CNDB. Faptul că puterea de a duce lucrurile stă în a le lăsa să se și întâmple. „Când calul tău o ia la fugă, lasă-l să fugă, nu-l opri, că te va zdrobi”, spune un alt proverb care-mi place. Un alt lucru important pe care l-am învățat este să fii egalul echipei din care faci parte. Am norocul de a avea colegi impresionant de dedicați. Pentru mine, ei sunt un permanent exemplu de rezistență și putere de a duce lucrurile la bun sfârșit, în echipă. De un an în această echipă s-a întors Mihai Mihalcea, ceea ce ne-a dat tuturor un suflu proaspăt de … continuitate.

„You are the context.

Val și Cetatea Sufletelor are premiera pe 3, 4 și 8 decembrie.

Dacă ești conștient

că ești contextul celuilalt, faci altfel lucrurile. Nu au alții grijă, ci tu ai grijă.”