ANDRA URSUŢA
Noile sculpturi ale Andrei Ursuța sunt autoportrete despre înaintarea în vârstă. Prezentate în expoziția centrală a Bienalei de la Veneția 2019 și, mai recent, la galeria Ramiken din New York, au fost realizate printr-un proces complex ce presupune tehnici tradiționale mixate cu tehnologii moderne de scanare (inclusiv a corpului artistei), modelare și printare 3D. Cu umorul dark dovedit și în alte lucrări,Andra îmbină referințe din registre foarte diferite, de la sculptura antică la costume din filme SF și recuzita bondage.
„Am conceput acest ansamblu de lucrări în 2013. La acea vreme mă interesa să fac sculpturi mari, figurative, care să se asemene unor sticle de plastic. De la bun început mi le-am imaginat ca având forme de corp feminin, ca autoportrete, de fapt. Aveau astfel legătură cu o abordare a corpului care a reprezentat o constantă în activitatea mea: supunerea corpului la o violență ridicolă, ca de desene animate. Imaginează-ți o versiune de Tom și Jerry în care personajele sunt ființe umane; ar fi oribil.Violența comică din lucrările mele are de-a face cu presiunile exercitate de viața contemporană asupra individului. Posibilitatea eșecului – o realitate existențială, în sensul că toți murim – este o perspectivă neplăcută, jenantă. Din această premisă inconfortabilă izvorăsc toate lucrările mele. Dar ceea ce descriem ca jenant se mai schimbă odată cu vârsta – unele lucruri despre care vorbești cu dezinvoltură în tinerețe devin mai greu de discutat pe măsură ce înaintezi în vârstă. Toată lumea suferă în tinerețe, însă în același timp e greu de luat serios disperarea tinerească.
Deși ideea mi-a venit în 2013, la acel moment eram prinsă cu alte proiecte și nici nu știam cum aș fi putut să produc aceste lucrări. De atunci și până acum, fondul și forma lor s-au schimbat mult. În loc de plastic, cum mă gândisem inițial, am decis să lucrez cu sticlă pentru că este un material mai dificil.În prezent,e foarte ușor să produci o sculptură din plastic. Cred că toate formele de artă au nevoie de inovație formală. În lipsa ei, sfârșesc prin a deveni irelevante. Ritmul din arta contemporană e extrem de alert și, cu atâtea deadline-uri, devine mai greu pentru artiști să-și asume riscuri și să producă lucrări care necesită un timp mai îndelungat sau care s-ar putea dovedi imposibile din punct de vedere
tehnic. Prin urmare, unele idei au nevoie de ani pentru a se materializa.
Într-o primă etapă, aceste lucrări au fost niște asamblări relativ tradiționale de haine vechi umplute, forme sculptate (ceea ce numesc «gunoi de atelier») și varii obiecte găsite.Toate elementele, cu excepția celor umane, au fost sculptate în realitate. Apoi am scanat sculpturile, așa cum mi-am scanat și capul și corpul. Din acel moment am început să le manipulez virtual, cu ajutorul unui program de modelare 3D. Nu știu să folosesc eu însămi programul - acțiunea de a sculpta a luat forma unor instrucțiuni pe care le-am dat unei echipe tehnice. Odată finalizat modelul 3D, a trebuit tăiat în secțiuni care să se potrivească între ele ca piesele unui puzzle. Apoi secțiunile au fost printate și pentru fiecare am realizat o matriță. Într-o versiune de turnare cu „ceară pierdută” (o tehnică folosită de secole), o matriță nouă, dintr-un ipsos special, a fost realizată pentru a turna varianta finală din sticlă a sculpturii.
«Gunoi de atelier» este, pentru mine, un termen-umbrelă ce acoperă diverse lucruri pe care le păstrez – de pildă, haine vechi sau obiecte folosite în realizarea unor lucrări mai vechi. Reciclez forme și materiale, probabil ca urmare a felului în care am fost crescută. În România comunistă, nu produceam mult gunoi și păstram totul, inclusiv bucăți de sfoară sau pungi de plastic; îmi imaginez că mulți români procedau la fel pe atunci. Obiceiul meu de acum este un soi de canibalism care se opune tendinței actuale din producție, de învechire planificată. Totul – inclusiv arta – este făcut astfel încât să aibă o durată mică de viață. Mi se pare foarte deprimant acest lucru. Când folosești un obiect vechi, aduci în lucrare istoria și conținutul acelui obiect. Îmi plac lucrările care sintetizează mai multe istorii.
Toate sculpturile din acest ansamblu au siluete feminine și majoritatea includ părți ale corpului meu sau, dacă nu, măcar haine de-ale mele. Vorbim despre niște lucrări foarte intime, pe care le-am realizat în pragul vârstei de mijloc. Ele sunt recipiente goale sau aproape goale pentru că la mijlocul drumului în viață îți dai seama că nu mai ești tânăr, că trupul începe să ți se schimbe, că nu mai ai toată viața înainte – cu alte cuvinte, că ceva (timpul) se scurge. Înțelegi că tinerețea e o stare de potențial pur care, în timp, ajunge pe terminate și că fiecare alegere făcută elimină o posibilitate pe undeva.
Când le-am expus la Bienala de la Veneția şîn expoziția centrală, intitulată May You Live in Interesting Timesţ, unele dintre ele conțineau mici cantități de alcool. Sunt siluete goale pe dinăuntru, menite să conțină ceva, dar, evident, conținutul este redus – paharul este pe jumătate gol mai degrabă decât pe jumătate plin. Pe de o parte, aceste sculpturi nu pot fi cu adevărat umplute, iar pe de altă parte, ai senzația că din formele lor umflate sau lăsate se va revărsa ceva care ar putea fi indezirabil. O presiune interioară gonflează și stoarce aceste corpuri până la limită. E neclar dacă vor reuși să nu dea pe afară.
Lucrez adesea cu reprezentarea propriului meu corp pentru că, așa cum spunea Francesca Woodman, «eu sunt mereu disponibilă». Mergând chiar mai departe, nu simt că fac parte dintr-un anumit grup cultural a cărui identitate s-o am în întregime și ale cărui experiențe să fiu îndreptățită să le folosesc ca material pentru lucrările mele. De aceea tind să mă axez pe personaje marginalizate sau reprezentări ale propriului corp. Nu m-aș simți confortabil să tratez înfățișarea altei persoane cu violența pe care mi-o aplic mie.”
Toate sculpturile din acest ansamblu au siluete feminine și majoritatea includ părți ale corpului meu sau, dacă nu, măcar haine de-ale mele. Vorbim despre niște lucrări foarte intime, pe care le-am realizat în pragul vârstei de mijloc. Ele sunt recipiente goale sau aproape goale pentru că la mijlocul drumului în viață îți dai seama că nu mai ești tânăr, că trupul începe să ți se schimbe, că nu mai ai toată viața înainte.
Andra Ursuța (n. 1979) trăiește și lucrează la New York. A avut, printre altele, expoziții personale la New Museum, ICA Miami, Kunsthalle Basel și Hammer Museum. Practica ei este subiectul a două monografii: Alps (publicată de New Museum) și Andra Ursuța (Deste Foundation).