ILEANA PASCALAU
Un obiect ce reconstituie o mască folosită în urmă cu patru secole pentru a pedepsi și umili femeile guralive, care și-ar fi sfidat soții sau s-ar fi opus preoților și altor autorități. Autoportrete cu artista însăși purtând masca. Pantofi anti-Cenușăreasa. Banduliere în care rujuri negre iau locul cartușelor. Toate compun un corp de lucrări prin care Ileana Pascalau reamintește că trupul femeii a fost considerat adesea „un pericol ce trebuie strunit”, dar și că el este în centrul unui discurs de empowerment în moda contemporană.
„Sculpturile, obiectele și imaginile ce compun instalația mea vizuală Tua Culpa (Din vina ta) – arătată în expoziția queer feministă Lay me down across the lines, de la Kunsthalle Bega, Timișoara – fac referire atât la istoricul, cât și la actualitatea normelor sociale privind comportamentul «acceptabil» al femeii. Astfel, o parte din lucrări au la bază surse istorice concrete (gravuri, documente, obiecte muzeale), altele se inspiră din cultura vizuală contemporană (imagini din mass-media, fotografii de modă), dar ele dialoghează. Mă interesează recontextualizarea trecutului, actualitatea istoriei. Un proces de lucru recurent în practica mea este de a ticsi pereții atelierului cu imagini din diversele surse care mă inspiră. În felul acesta analizez, stabilesc analogii, construiesc rețele vizuale noi. De altfel, îmi place să-mi compar colajele murale cu peretele de lucru al unui detectiv (așa cum ni-l prezintă serialele de azi).
Lucrarea-cheie din instalație este un obiect din oțel pe care l-am realizat după un model de secol XVII. E vorba despre un dispozitiv de fier cunoscut sub numele de scold’s bridle sau «căpăstru pentru cicălitoare», folosit cu precădere între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea în Scoția și Anglia pentru a pedepsi și umili public femeile considerate «problematice» – nevestele care își criticau soții, femeile guralive, bârfitoare, precum și cele suspecte de vrăjitorie. Fiind prevăzut în zona gurii cu o placă de fier menită să imobilizeze limba acuzatei, funcția principală a unui scold’s bridle era aceea de a reduce la tăcere ... prin tortură!
Încă de la început am avut intenția de a încerca eu însămi această mască. Prin urmare, am construit-o și sudat-o după dimensiunile capului meu. Am purtat-o timp de o oră, interval în care m-am fotografiat singură din diverse unghiuri. N-aș îndrăzni să susțin că astfel s-a produs o identificare cu victimele trecutului (condamnate să poarte zile în șir obiectul cu pricina),dar parțial am simțit pe pielea mea efectele: oasele nasului strivite de greutatea metalului, dureri de mandibulă și dinți, cauzate de placa de fier care imobilizează și rănește limba. Autoportretele purtând masca au mai multe semnificații. Reactualizarea prin intermediul corpului meu e menită să explice privitorului funcția uitată a obiectului de fier.Am acționat astfel ca agent al unei realități istorice, ca loc al reprezentării și rememorării ei. Nu în ultimul rând, gestul are și o componentă eliberatoare – în felul acesta eu am avut putere asupra măștii.
În dialog cu componenta istorică intră două lucrări cu trimiteri la cultura actuală și la imaginea de modă. Rolul lor e să aducă o notă de empowerment, o replică mai «optimistă» la nedreptățile istorice. Una dintre ele, Kickback, e compusă din banduliere de război ale căror cartușe au fost înlocuite cu rujuri negre. Am vrut să aduc în discuție un ideal de frumusețe feminină (reprezentat de rujul ca obiect iconic), pe care, prin culoarea neagră și folosirea pe post de muniție, l-am transformat într-un anti-ideal din punct de vedere patriarhal, într-o imagine a femeii puternice, care nu se mai «dă în lături» de la nimic: de la a se cosmetiza excentric cu negru, cu riscul de a părea «neatrăgătoare», și până la a lupta ca soldat pe fronturi de război. Cealaltă lucrare, Pretty Consume/d, face aluzie la miturile din povestea Cenușăresei și își propune să le răstoarne. Această sculptură reprezintă o pereche de pantofi contemporani, realizați din epoxid transparent, în care am inserat viermi. Asta duce cu gândul la cunoscutul topos al frumuseții femeii, a cărei naturală corodare în timp a dat prilej de jeluire misogină pentru mulți scriitori și artiști. Lucrarea mea își dorește să aducă un nou sens. Pantofii aparțin unei anti-Cenușăreasa, cu mărime 40 la picior și cu curajul de a se autoexprima și de a purta ceea ce îi place ei – chiar și niște pantofi cu viermi.
Ceea ce se petrece în cultura contemporană la nivelul imaginii de modă și în fashion design mi se pare fascinant. Asistăm de la sfârșitul secolului al XX-lea, prin creațiile lui Vivienne Westwood, John Galliano sau Alexander McQueen, la un curent vizual pentru care dialogul cu istoria și reinterpretarea ei joacă un rol fundamental.Vestimentația și accesoriile «chinuitoare» ale secolelor anterioare – corsete, panniers, crinoline, cămăși de forță, bijuterii care deformează corpul – revin sau sunt reinventate pentru a alcătui un discurs în care moda se confruntă cu istoria, o provoacă și o îmblânzește. Aici se întrezărește potențialul «eliberator» al modei.
Realizarea instalației Tua Culpa a fost precedată de o cercetare teoretică intensă. M-am ocupat foarte mult de teoriile medicale, texte religioase și diverse discursuri morale și filosofice care au determinat atitudinea față de femei în istoria culturii europene. Plecasem să sap, deci, la rădăcina atitudinii antifeministe de care ne ciocnim până în prezent. Pot spune că pe parcursul acestei cercetări am avut și momente de furie: cum să nu clocotești citind Ciocanul vrăjitoarelor (1487) sau șirul interminabil de texte teologice timpurii, ale căror autori se întrec care mai de care în născocirea unor eufemisme feroce pentru cuvântul «femeie», devenită deja sinonim pentru «vină»? Fiind de formație și istoric de artă, am grijă să păstrez o privire lucidă și să mai și zâmbesc în fața naivităților istoriei. Ca artist,îmi permit mai multă patimă. După lectura unui text cu caracter misogin, mă azvârleam în romanele unor scriitoare ca Leïla Slimani (câștigătoarea Premiului Goncourt 2016). Era felul meu de a trimite un Tertullian, un Augustinus sau un Jean Bodin în flăcările locului de care se temeau așa de mult.”
Ileana Pascalau (n. 1985) trăiește și lucrează în Berlin. În paralel cu practica ei artistică, predă istoria artei la Muthesius Kunsthochschule din Kiel, Germania.
Am vrut să aduc în discuție un ideal de frumusețe feminină (reprezentat de rujul ca obiect iconic), pe care, prin culoarea neagră și prin folosirea pe post de muniție, l-am transformat într-o imagine a femeii puternice, care nu se mai «dă în lături» de la nimic.