EDITORIAL
rivirea mi s-a oprit pe textul ăsta, care se numeşte Dress Smart. Habar n-am dacă l-aş fi citit sau nu, însă următorul lucru care mi-a sărit în ochi a fost numele autoarei: Leïla Slimani. Şi asta m-a intrigat: nu se poate, mi-am zis, ca o romancieră cunoscută să scrie despre modă. Dar gândul ăsta m-a făcut să citesc articolul
– şi bine am făcut. Am descoperit un eseu personal şi foarte sincer care răspunde unei întrebări pe care am tot auzit-o ani la rând: e adevărat că interesul pentru modă denotă superficialitate?
E prima mea ediţie la Harper’s BAZAAR, dar sunt de mulţi ani în domeniul revistelor de modă. De-a lungul timpului, nici nu mai ştiu câţi oameni şi-au dat ochii peste cap când le-am spus unde lucrez. Iniţial, reacţia lor mă enerva teribil. Am avut chiar şi momente în care am încercat să explic că nu trăiesc într-un norişor roz, că la mine-n birou nu sunt doar franjuri şi pene şi că jobul meu şi al colegilor mei înseamnă mai mult decât să ne uităm la nişte rochii aranjate frumos pe stander şi primite de la designeri (cum a văzut toată lumea în Diavolul se \mbracă de la Prada). Mă rog, eram mai mică, luam foc mai repede. Îmi place să cred c-am devenit mai înţeleaptă şi că am înţeles, în final, că nu e nevoie să mă justific şi că pot, foarte bine, să-i las pe oameni să mă invidieze şi să creadă ce vor. Uneori le şi zic că da, aşa e. Abia reuşesc să păşesc prin birou, printre toate straturile de satin şi organza din jur.
Ei bine, dacă acum prejudecata asta a ajuns să mă amuze, mai este una care nu mă mai distrează atât de tare: cea conform căreia interesul sau pasiunea pentru modă înseamnă superficialitate. Desigur, eu nu sunt omul potrivit să demonteze mitul ăsta: doar mă-nvârt toartă ziua printre franjuri şi pene, gata, am fost virusată. Însă iată că Leïla Slimani chiar e persoana potrivită: o romancieră nu doar cunoscută, ci şi premiată, în 2016, cu Prix Goncourt pentru romanul Cântec lin. Pe Slimani e mai dificil s-o mai acuzi de superficialitate.
Cu toate astea, când a fost invitată la un show Chanel, i s-a dat şi ei de înţeles că n-ar trebui să participe la astfel de evenimente „frivole”; iar când a pozat pentru o revistă, a fost atacată de un jurnalist – pentru că o intelectuală n-ar trebui să se coboare la acel nivel.
Desigur, în confesiunea lui Slimani (de la pagina 62) vei găsi mai mult de atât, de la momente de nesiguranţă, la amintiri despre ce purtau mama şi bunica ei şi până la perioada când hainele alese reprezentau un scut sub care se ascundeau o mulţime de temeri. O să te regăseşti, probabil, şi tu în câteva dintre întâmplările relatate. Dar, mai mult decât atât, eseul ei vorbeşte despre această legătură importantă pe care femeile o au cu moda şi demonstrează că nu, nu poţi pune semnul egal între modă şi superficialitate. Desigur, prejudecata va rămâne. Un singur articol în BAZAAR, indiferent de cine ar fi semnat, nu va schimba percepţia asta. Lucru care te face să te gândeşti cum societatea noastră pune la zid atât femeile care n-au deloc stil, dar şi pe cele elegante, care au o pasiune pentru modă. Prima categorie e acuzată că nu ştie (nici măcar) să se îmbrace, în timp ce a doua e catalogată drept frivolă.
Vin şi eu cu o scurtă confesiune: BAZAAR e pentru mine o provocare importantă. Şi e, în acelaşi timp, o mare onoare. N-am deloc o misiune uşoară (ah, dacă ai şti ce zile au trecut, ce haos, ce stres, ce nebunie), dar e una frumoasă şi care-mi face sufletul să danseze: să fac o revistă despre artă şi depre modă. Şi, apropo de discuţia de mai sus: deseori, între artă şi modă chiar putem pune semnul egal.