LUMEA, SUB PENSULA IULIEI {CHIOPU
Universul pictural al Iuliei Șchiopu este unul preponderent feminin în care introspecția, emoția și mirarea te lasă fără cuvinte. Lumea ei fantastică, de visare, pare atât de coerentă și limpede în exprimare, încât contradicția de termeni ne-a stârnit curiozitatea de-a o cunoaște cu adevărat.
Știu că ești inginer de profesie, iar în teorie, ideea de visare nu încape foarte bine în această meserie tehnică. Spune-ne care a fost momentul în care ai decis că drumul tău trebuie să fie altul și ce l-a determinat?
Oricât de previzibil ar suna, nevoia mea de a picta vine din copilăria mică. Aş putea spune că studiile tehnice au fost elementul intruziv, neaşteptat din viața mea, deoarece eu chiar am început drumul spre artă la o şcoală vocațională.Tristețea a fost că, „pe vremea mea”, liceele de artă din oraşele patriei se desființau cu seninătate şi cinism printr-o semnătură venită de la partid. Aşa că mai tărziu, cu studiile întrerupte, ingineria a fost o alegere la îndemână, Politehnica fiind singura opțiune în Braşov. Astfel, sunt un hibrid între cele două, educația plastică şi cea tehnică, dar când am reînceput la maturitate să pictez, a fost un demers autodidact. Momentul în care am revenit spre artă a fost destul de târziu (la 40 de ani), apărut din conştientizarea că eram un străin în viața mea, pe care nu o mai trăiam nici cu bucurie, nici cu împlinire. Bine, trebuie să fiu onestă şi să spun că nici nu ştiam unde voi ajunge. Știam doar că nu mai pot altfel decât să pictez tot ce rămăsese nepictat în anii de tăcere. Nu aveam un plan, nu proiectam succes, recunoaştere, validare, mă interesa doar senzația în sine, bucuria generată de ceea ce făceam.
Povestește-mi perioada de tatonări în care încercai să-ți descoperi propriul stil. Cum ți-ai conturat ideile?
Mai întâi a fost dorința acută să mă exprim plastic, simplul fapt că îmi aşezam culori pe paletă, că pregăteam pensulele mi se părea un ritual plin de poezie, cu un strop de sacru, un fel de ceremonia ceaiului în Japonia. Câteva luni am pictat încercând să recuperez fluiditatea gestului, să refac legătura întreruptă între mâna care picta şi mintea din care pleca gândul. Știam ce vreau să transmit în tablou, nu ştiam în ce fel o voi face. Destul de repede am ajuns la păpuşile mele, cred că existau deja în fază latentă în mine, mi s-au părut un
Liebe,
vehicul ideal să îmi trimit în lume mesajul.
Pictez de zece ani şi vreau să cred că fiecare dintre ei mi-a adus maturitate în exprimare, dar mai e drum lung de parcurs. Înaintea fiecărei expoziții mă simt ca şi cum m-aş arunca în gol, am emoții, nelinişti, mă îndoiesc teribil. Sunt un artist sincer în exprimare şi publicul meu cred că simte asta.
Aventura în această lume a păpușilor fragile și introvertite a pornit pentru Iulia {chiopu prin apariția lucrării fetița cu libelulă – este păpușa zero, cea de la care a început totul.
Care sunt pictorii sau artiștii preferați?
Goya, Leonardo da Vinci, Chagall, Hieronimus Bosch, Francis Bacon, Egon Schiele, Giorgio de Chirico, Magritte, Toulouse Lautrec, Frida Kahlo şi aş putea continua, aşa cum am spus odată, rezervele mele de iubire sunt nesfârşite.
Dacă ai putea să te întorci în timp, care e artistul în atelierul căruia te-ai opri? Hieronimus Bosch. M-aş opri odată cu respirația mea, când suntem fericiți uităm să tragem aer în piept.
Privesc picturile tale și îmi vin în minte imaginea suprarealistă, fantastică și încremenită a lui Dalí, suprapusă, parcă, peste pictura de la sfârșitul secolului al XVI-lea din Țările de Jos, totul într-o exprimare foarte personală și profundă. Cum caracterizezi atmosfera în care plutesc „păpușile” pictate de tine?
Eu mi-am dorit să sugerez, cu discreție, dacă se poate sau, mai exact, fără emfază, un multivers, mai multe universuri suprapuse şi în care totul este posibil. Dacă pictura a însemnat pentru mine o eliberare, intenția a fost să pun şi în lucrările mele starea de libertate, de grație sau de bucurie.
De ce „păpușile” sunt întotdeauna de gen feminin? Cum este femeia văzută prin ochii tăi?
Cred că alegerea, deşi nu foarte conştientă, s-a datorat faptului că universul meu e preponderent feminin, locuiesc cu fata mea, acum aproape adolescentă, îl înțeleg mai uşor, mi-e familiar. Un alt motiv este faptul că dacă aş introduce caractere masculine pictate în aceeaşi manieră (personajele mele sunt fragile, filiforme, cu gâturi subțiri, lungi, ochi mari), ele – ei, de fapt – ar părea uşor efeminați, caricaturali, iar tabloul s-ar transforma într-o satiră, ceea ce ar strivi, îneca, ideea inițială. Femeia generică pictată de mine este o ființă foşnitoare, cu un univers interior, care priveşte mult şi se întreabă. Personajele mele sunt statice, asta şi din dorința de a sugera că ce trebuie să vedem se petrece în interiorul lor, că de acolo izbucnesc mirări, căutări. Încerc să aleg scene cât mai puțin patetice, uşoare, aerate, pentru că pictez clipa, starea ei de grație când se naşte o emoție. Eu nu propun concluzii sau răspunsuri, pun doar întrebări.
Am văzut multe imagini de la ultima expoziție pe care ai susținut-o la finalul anului trecut la Nürnberg. Cum te-a primit publicul de acolo și sub ce coordonate s-a desfășurat evenimentul, ținând cont că și Germania se afla sub restricții și distanțare socială?
Expoziția din toamnă de la Nürnberg, pe simezele galeriei Tiny Griffon
a minunatei doamne dr. Cristina Simion a avut atributele unei metafore, evanescența, lumina şi frumusețea ei. A fost programată să dureze două luni, din octombrie până în decembrie, au fost stabilite multe întâlniri cu prietenii galeriei şi un vernisaj care reunea cele două lumi care gravitează în jurul acestui spațiu de artă, comunitatea românească din Germania precum şi cea nativă, germană. Contextul pandemic a făcut să mi se anuleze zborurile, să limiteze numărul de persoane care pot vizita simultan galeria (motiv pentru care nici vernisajul nu a mai fost posibil, nici măcar în absența mea), ba chiar să determine închiderea după nici două săptămâni, deoarece la începutul lunii noiembrie, Germania a intrat într-un semilockdown destul de sever. Cu toate acestea, a fost una dintre cele mai neaşteptate şi frumoase emoții, deoarece expoziția a fost vizionată de foarte multă lume care şi-a făcut programare. Au venit oaspeți şi din alt oraş care au făcut drum cu maşina de 5 ore anume pentru asta. Mai mult, toate lucrările s-au rezervat în nouă zile, nu am cum să nu spun asta, am fost siderată şi încă sunt recunoscătoare Germaniei pentru această primire. Să mai vorbesc de sincronizările stranii între vânzarea ultimului tablou şi faptul că a doua zi se anunța închiderea oraşelor? Blitzkrieg curat.