IRINA MARINESCU,

Cred că ce e frumos la vârsta asta e cunoașterea de sine, în primul rând. Ușurința cu care îmi deslușesc propriile stări, cu care îmi asum gândurile, trăirile. Curajul de a crede în lucruri, de a renunța la ceea ce nu îmi place, nu îmi trebuie, nu îmi este benefic. Curajul de a fi sinceră cu orice preț.

Acum trecutul are mult mai mult sens, pentru că toate experiențele mele au devenit lecții din care am învățat despre mine și despre lume. Nu s-a schimbat nimic vizavi de lucrurile care mă bucură, față de alte momente din viață. Mă bucură la fel de tare, ca atunci când aveam șase, respectiv, zece sau optsprezece ani, când iese soarele, când vine vara, când apar cireșele, când fac prima baie în mare, când scormonesc după comori, când citesc ceva ce îmi place. Simt la fel. Aceleași bucurii, aceeași exaltare. Și prețuiesc la fel de tare ca acum douăzeci de ani sinceritatea, poveștile, visele, oamenii, lucrurile mici care transformă momente obișnuite într-unele extraordinare.

Astăzi știu (față de acum cinci sau zece ani) că pot spune „nu”, că pot trăi fără vanitate, că pot trăi cu mai puțin, că pot să merg pe bicicletă, că am talent la gătit.

N-am învățat încă... dar am început să mă iubesc cu pași mici, dar siguri. A te iubi pe tine însăți ar trebui să fie un dat, un lucru pe care îl înveți în primii șapte ani de acasă, de la adulții care te inițiază la început de drum. Mă bucur de forța pe care am dobândit-o după multe căzături și greșeli. De asumare și de credința că pot orice atât timp cât îmi doresc suficient de tare încât să lupt, să nu mă abat de la drum, să nu renunț după primul sau al doilea obstacol. De curajul de a crede chiar și în ceea ce pare imposibil.

Fascinantă mi se pare dintotdeauna iubirea și forța pe care o declanșează în oameni. Fascinante mi se par în continuare sincronicitățile, pe care unii le privesc ca pe coincidențe. Mi se mai par fascinanți oamenii care îmbătrânesc frumos și rămân tineri.