LIA BUGNAR,
Nu știu dacă o fi la toată lumea așa, dar, în ce mă privește, principalul avantaj al celor 52 de ani este că mă interesează infim (frizând delocul) părerea celorlalți despre mine. Comparând cu mare parte din existența mea, când impresia pe care o lăsam în afară aproape că-mi motiva toate acțiunile, acum fac doar ce simt să fac și doar cum simt să fac. Poate părea puțin lucru, dar, de fapt, e de o importanță covârșitoare. Când juriul pe care îl formează ceilalți a devenit absolut ignorabil pentru tine, viața chiar devine plăcută. Sigur că asta a venit de mână cu o mai mare responsabilitate a mea față de alegerile mele, dat fiind că de ani buni miam devenit singurul ochi critic pe care îl iau în seamă. Când fac o prostie și știu c-a fost o prostie, mă costă mai mult acum decât atunci când aveam obsesia să mă placă toată lumea. În momentul ăsta, cel mai tare țin la propria scară de valori etice și morale și trăiesc în consecință, chiar dacă, de multe ori, asta nu mă face excesiv de populară. Mi se pare mult mai important să-mi fiu simpatică mie decât celorlalți, prin urmare, nu dau vreun fel de credit nici celor care mă desființează, nici celor care mă elogiază. Ce știu astăzi despre mine e faptul că nu știu TOT despre mine. Avem în noi resurse despre care habar n-avem și ele se activează în momente de criză. M-am surprins de multe ori reacționând în diverse situații cu totul altfel decât aș fi făcut-o în teorie, așa că, mai nou, am început să nu mai refuz lucruri pe care cândva le-aș fi respins din start ca „nepotrivite” cu felul meu de a fi. E destulă Lia pe care n-am întâlnit-o încă, dar despre care deja știu că există. Și, per total, am încredere în ea. Cred că sunt un om relativ cinstit și asta îmi permite să am o viață destul de armonioasă. Dacă adaug și faptul că am umor de felul meu, reușesc să nu mă complic foarte tare. De mult nu mă mai iau în serios și asta mă face mie însămi mult mai frecventabilă decât pe vremea când mă vedeam mai degrabă prin ochii celorlalți. Sunt om de interior, îmi place mult în casă cu tot ce se poate găsi acolo. Iubire, cărți, saltea de yoga, cățel, pisici, oameni apropiați, acțiuni mărunte de zi cu zi. Nu mă deprimă rutina, dimpotrivă, îmi dă senzația de ordine și siguranță. Cred că fericirea e banală, alcătuită din nimicuri. Poate de-asta n-am căutat niciodată excepționalul. sentimentele nu se sting, ci devin amintire. Le prețuiesc mult.
Acum știu că există multă frumusețe, cărți bune, galerii frumoase, concerte grozave, prieteni buni și că pot trăi fără teamă, și mai știu că femeile au o răbdare nesfârșită.
Acum încep să-mi cunosc și să-mi accept limitele și resursele, sunt conștientă de ce-mi lipsește în viață și-mi știu atuurile. Mi-am promis că voi trăi cât de bine pot. Nu mă mai ascund așa adânc în mine, vin puțin mai la suprafață. Mă încurajez. Sunt momente de împăcare cu propria viață. În firescul lucrurilor domină alte preocupări, să împărtășești din experiență, să vorbești despre ce ai înțeles și învățat până acum, să împarți din tot ce ai acumulat.Asta fac la donațiile de carte prin asociația înființată acum cinci ani, la conferințele unde sunt invitată să vorbesc despre importanța lecturii, în Es Mal Pas – carte pe care am publicat-o acum doi ani. Știu că ziua pe care tocmai o trăim este cea mai importantă dintre toate. Dacă descoperi simplitatea vieții, descoperi un secret care te ajută să mergi mai departe cu încredere, curaj, visuri și gratitudine.