Andra Ionete

O pereche de poante și un suflet cât un milion de aplauze.

Am ieșit din ceainărie, mi-am luat la revedere și m-am urcat în mașină. Am reușit să ajung doar două străzi mai încolo, unde m-am oprit pe avarii, cu ochii împăienjeniți de lacrimi și cu un nod în gât. Asta se întâmpla imediat după întâlnirea cu Andra Ionete, prim-balerina Operei Naționale din București. Știam că avea să fie un moment emoționant, dar nu mă gândeam că, după atâția ani pe scenă, o voi vedea și eu pe ea cu ochii înlăcrimați vorbind despre balet, pe care îl definește, cu vocea ușor tremurândă, ca fiind „cea mai sublimă artă care poate exista”. Andra îmi spune că vine direct de la repetiții; o doare tot corpul, dar continuă să se miște ca o ființă din altă lume. Gustă puțin dintr-un biscuit, soarbe dintr-o cafea mică, cu un strop de lapte, și îmi spune că adoră să caute acele cești care dau aroma perfectă cafelei. A primit de la mama ei o educație spirituală subtilă, vede și simte lumea cu o sensibilitate aparte. E sigură pe ea, dar păstrează modestia omului care se întâlnește zilnic cu cea mai mare pasiune de parcă ar fi prima dată. Este mamă, soție și balerină.

După aproape un de an de pauză, Coppélia e primul spectacol de anul ăsta pentru Andra. E vesel, vioi, cu o muzică jovială, așa cum nu sunt multe arii de balet; „o bucurie”, cum spune ea. De altfel, ăsta este un cuvânt care apare foarte des în discursul ei. Spun discurs pentru că, deși am mers pregătită cu o listă lungă de întrebări, nu am întrerupt-o de prea multe ori adresându-i-le. Am lăsat-o pe ea să îmi povestească exact așa cum simte, iar asta m-a făcut să îi trăiesc fiecare cuvânt. A început prin a-mi mărturisi că a fost o zi grea; avusese o mică problemă cu un costum, cineva îi răspunsese pe un ton nu foarte politicos, dar a trecut repede la o altă stare atunci când a început să vorbească despre baletul propriu-zis. Așa am aflat ce i-a lipsit în anul care a trecut. „În pandemie, uitasem de frezenia aia pe care ți-o dă muzica și de energia care crește și care începe să îți fremete în stomac. De curând, am auzit muzica unui spectacol și, pur și simplu, mi-am dat seama care trebuie să fie senzația spectatorului, pe care o simțeam și eu când eram mică și de-abia așteptam să văd o prim-balerină pe scenă, să văd cum interpretează. E minunat. În carantină mi-a lipsit bucuria pe care ți-o dau aplauzele. Bucuria! Aplauzele sunt singurele care ne fac să ne întoarcem a doua zi la serviciu – da, și ăsta e un serviciu –, te fac să uiți, nu mai contează ce a fost ieri, ăsta e momentul de glorie, de încununare. Când faci asta (n. red.: își deschide brațele), cuprinzi sala și iei totul înapoi. Când nu am putut să fac asta, ascultam muzica și îmi spuneam că trebuie să mă bucur mai mult când ies pe scenă, să nu mă mai gândesc doar la ce n-a mers, ce puteam face mai bine. De acum mă voi bucura pe scenă. Nimic nu poate fi perfect. Nici tu ca individ nu ești ca ieri, nu știi cum vei fi azi. Dar te balansezi între o minimă și o maximă a ceea ce poți fi. Când aud aplauzele, îmi spun: «Asta este.» Aplauzele umplu liniștea. Asta e starea pe care o duc acasă.”

Acasă o așteaptă fiica, soțul și mama. Familia s-a obișnuit să se plieze pe programul ei, mai ales în weekend, când are spectacole și repetiții. În soțul ei găsește atât un mare sprijin, cât și un mare critic.A studiat muzica, așa că îi cere sfatul și ajutorul în studiul partiturilor pentru a putea înțelege