RALUCA B~RARU
Graficiana care a schimbat percepția asupra ilustrației de publicitate de la noi, fiind inițial cunoscută pe plan internațional, abia mai apoi în agențiile românești, ne invită în universul său suprarealist care transmite mesaje cu puternic impact social. Stilul de lucru delicat și presărat cu detalii minuțioase contrastează cu subiectele alese, astfel încât emoția devine tot mai puternică privindu-i lucrările.
Artist format clasic din punct de vedere educațional cu studii masterale la Universitatea Națională de Artă, București, ai intrat în advertising. A fost o provocare, un abandon al artei sau dimpotrivă?
Imediat după ce am terminat studiile, sau chiar din timpul facultății, da, am intrat în publicitate. Asta era singura variantă pentru mine în acel moment de a-mi monetiza skills-urile, referindu-mă la începutul anilor 2000. Nu aveam circumstanțele financiare care să-mi permită să mă susțin singură ca artist.
Unui artist, de multe ori chiar și în branșă, nu îi e văzută tocmai bine această migrare înspre zona de publicitate. Nu-mi dau seama de ce. Crezi că e o diferență foarte mare între ceea ce se expune într-o galerie și ceea ce poți expune unor agenții, din punctul de vedere al conceptului, ideii, tehnicii, al artei în sine?
În momentul acesta nu sunt diferențe, sinceră să fiu. În 2021, tocmai agențiile îți cer lucruri cât mai artistice, dar în momentul în care am ales publicitatea, da, era o diferență enormă. În primul rând trebuia să schimbi mediul complet. Nu exista noțiunea de artă digitală. Nu puteai să desenezi efectiv, ci trebuia să lucrezi pe calculator în photoshop. Tabletele pentru desen digital nu apăruseră, iar de aici mediul era privit ca fiind preponderent tehnic. Între timp, domeniul a evoluat enorm. Campaniile publicitare arată mult mai creativ, iar clienții sunt mai receptivi, dar și mai coerenți în ceea ce comunică. În schimb, trebuie să recunosc, nu regret nicio clipă decizia de a intra în publicitate ca designer. La momentul respectiv era traseul pe care l-am ales. Poate că erau și alte opțiuni, nu știu, dar eu spre asta m-am îndreptat. În agenții am învățat foarte multe despre felul în care mă pot reprezenta. Am învățat modalitatea de a putea colabora cu un client pe un anumit brief, înțelegerea clienților. Chiar dacă un client vrea doar un portret, trebuie să știi ce întrebări să-i pui. Contează modul în care îți prezinți lucrarea pentru a putea ajunge la un rezultat cu care să te poți mândri ca artist, iar clientul să fie mulțumit. Din agenție am rămas cu această rigoare și personal cred că îmi face bine. Dacă am perioade foarte lungi în care nu mă țin de un anumit program, senzația mea e că viața devine dezordonată, că organismul meu devine haotic. Am descoperit că pentru mine, personal, un pic de structură e foarte importantă, din toate punctele de vedere. Acum sunt foarte atentă să am orele de somn corecte, etapele de lucru bine organizate. Aveam nevoie de rigoare și am găsit-o.
Când ai renunțat la jobul de Art Director? Sau chiar ai renunțat?
Nu mai fac art direction, da, am renunțat acum șapte ani. În fine, trecerea a fost graduală. Nu am putut să spun: „Hei, de mâine nu mai vreau niciunul dintre joburile astea. De acum voi face doar chestii artsy!”Trebuia să-mi schimb până la urmă targetul și nu puteam să o fac peste noapte. Nici financiar nu-mi permiteam o asemenea decizie. Ca să-ți faci un portofoliu de ilustrator și să-l arunci pe geam pe cel de Art Director, ai nevoie de timp pentru a face ilustrațiile respective, să ai colaborări cu branduri de renume sau galerii. Sănătos, totul se construiește în timp. În fine, acum șapte ani mi-am dat demisia și am zis: „OK, o să mă fac ilustrator, mă fac artist, revin la ce am început”, dar trecerea a durat.
Cum decurge o zi din viața ta, o zi din viața unui freelancer?
Eu am două tipuri de zile: zile de job și zile de muncă personală. Asta, evident, pentru că lucrez fie pe comandă, fie pentru mine. În zilele de job, lucrurile sunt simple: trezit, băut cafeaua, plimbat câinele, muncit de la 9 la 6-7, cu pauză la prânz. Sunt asemănătoare zilelor de job în agenție și păstrez asta tocmai pentru că lucrez cu agenții care au anumite așteptări în baza unor clauze contractuale. Am un brief cu timming, target, rezoluții, research, profile de culoare, feedback-uri etc., pe care trebuie să le respect. Îmi iau joburile foarte în serios, pentru că cea mai tare armă a unui freelancer este profesionalismul. Știu din vremea în care munceam în agenție că nimeni nu se înghesuie să colaboreze cu un „pierde-vară” oricât de talentat ar fi, iar în spatele oricărei oferte de colaborare e un munte de ppt-uri, studii de caz și mii de ore de muncă ale unor oameni pe care probabil nu o să-i cunosc niciodată. Asta mă aduce și la partea administrativ-contabilă a vieții. Freelancer sounds fun, but it is not so free. În agenție existau departamente pentru majoritatea problemelor, iar creația făcea creație. Eh. În viața de freelancer, eu sunt cea care trebuie să citească și preferabil să înțeleagă contractele, să facă facturile, să vizitez ANAF, să postez pe social media, să discut cu clientul, să negociez etc. Nu mi se părea mare lucru la început (că nah, din afară totul e simplu), dar cine plângea apoi după un client service? Cine?
Oricum, astea sunt zilele simple și sunt așa pentru că sunt rezultatul celuilalt tip de zile, cele mai complicate cu lucru personal. Să explic. Clienții comerciali mă angajează în baza portofoliului. Fie că văd un mod de execuție sau un mod de a exprima o idee, ei își doresc un anume produs final, previzibil. Nu mă angajează să le fac o surpriză gata în două-trei luni, cu toate că ocazional dau și de așa ceva. Portofoliul, însă, și evoluția mea personală, până la urmă, este cel mai des alcătuit din celelalte zile. Acolo mă răzgândesc mult, experimentez, caut mult, văd mii de imagini sau refuz să văd o virgulă. Unele idei stau cu mine luni de zile până să le găsesc expresia cea mai bună pe hârtie. Ca urmare, fiecare tip de zi are specificul ei de provocare. Pentru prima, provocările sunt de natură rațională, logică. Pentru a doua, sunt de natură emoțională. Și ca orice „om cu capul pe umeri”, cum zicea bunica, lucrul de care fug cu cea mai mare viteză este cel emoțional. Știu că nu se poate, dar asta nu mă împiedică să încerc. Și nu fug singură, ci avem pluton: eu, doamna anxietate și domnișorul hedonism. Îmi place mie să personific și să-mi spun povești în legătură cu tot.
Acum, când o agenție are un proiect care presupune și ilustrație, știu din interior, ești printre primele persoane contactate. Stilul tău e inconfundabil, iar