Hospice, ospitalierii vremurilor noastre
În vremurile apuse de restriște medievală, a existat un ordin călugăresc-războinic, al Cavalerilor Ospitalieri. Ei adăposteau, hrăneau, apărau pe cei fără de speranță și le transformau fiecare clipă în viață adevărată. Hospice reia această funcție în zile
Ce faci când nu mai e nimic de făcut? Când știința medicală, mândră și gureșă altminteri, se declară învinsă și te lasă pradă neputinței tale și, mai grav, neputinței alor tăi? Filmele și cărțile înfățișează oameni pe care un diagnostic fără ieșire îi eliberează din chingile vieții lor și le dă posibilitatea să-și trăiască toate visurile într-un interval de timp, scurt, e drept. Însă aici, cu picioarele pe pământ, lucrurile stau rareori atât de triumfător: în fapt oamenii sunt trimiși acasă pentru că medicina s-a predat. Le rămân durerea fizică, de multe ori imposibil de suportat, teama, neliniștea. Este momentul în care ușurarea, alinarea, paliația (pe care limbajul comun ne-a obișnuit s-o minimalizăm) se transformă în necesitate vitală. Paliația face diferența între o zi din viața unui om și agonie. Tratamentele paliative nu înseamnă numai alinarea durerii fizice,
ci și o vorba bună, un suflu de optimism, o glumă, o strângere de mână. Cu demnitate și umanitate, o clipă, o zi, o săptămână sau încă un an devin viață care merită trăită.
Oricine ar trebui să aibă parte de așa ceva, dar din păcate la noi statul nu investeștie în paliație și mii de oameni sunt lăsați descumpăniți, în situații adesea dramatice, dezechilibrând familii întregi. Totuși, mai există o șansă: cavalerii ospitalieri moderni de la Hospice, care preiau sarcina paliației și aduc speranța și umanitatea în viețile a mii de familii anual.
O ÎNTÂLNIRE MEMORABILĂ
I-am cunoscut pe cei de la Hospice într-o ocazie care nu are nimic de-a face cu boala: maratonul. Hospice adună în fiecare an la cursele de semimaraton și maraton echipe de sute de oameni: fundraiserii strâng donații pentru ca Hospice să poată asigura tratamentul paliativ pentru cât mai mulți din bolnavii care li se adresează. Am intrat în rândul lor, mobilizată de una din acele coincidențe care îți arată că tocmai ai dat peste ceva care îți va marca viața: la numai câteva zile după ce prietenii îmi lansaseră invitația de a participa cu pasul meu sprinten de maratonistă la un astfel de fundrasing, același pas sprinten m-a purtat din pură întâmplare chiar la poarta centrului Hospice Casa Speranței din Capitală, din parcul Plumbuita. Așa am aflat că Hospice era la doi pași de casa mea, neștiut de atâția ani. Am vizitat centrul și am rămas surprinsă: avusesem inima strânsă, sufletul se temea de durerea pe care mi-ar fi stârnit-o suferința pacienților, dar acolo am întâlnit oameni cu privirea senină, optimiști, copii care râdeau cu gura până la urechi! Am fost uluită de firescul, seninătatea și omenia celor care le erau alături, de generozitatea prietenilor Hospice care îi însoțeau pe acei bolnavi care doreau și puteau să participe și ei la maraton, alergând. Bucuria copiilor purtați în plină viteză în scaunele cu rotile n-o s-o uit
niciodată! Fruntea mi s-a descrețit și am devenit prietena lor.
În fiecare an, peste 170.000 de români, adulți şi copii, au nevoie de îngrijiri paliative. Însă doar unu din nouă români aflați în această situație ajunge să aibă acces la îngrijire paliativă și să aibă parte de un sfârșit demn, fără dureri. Ceilalți se zbat în dureri cumplite aca- să, lângă cei dragi, care nu se pricep să-i îngrijească. În spitalele de stat din țara noastră, există doar 745 de paturi pentru bolnavii în fază terminală care au nevoie de îngrijiri paliative. Numai în 2017 HOSPICE a avut in grija 4.000 de pacienți; în cei 26 de ani de existență, peste 26.000 de pacienți și familiile lor au beneficiat de sprijinul HOSPICE.