Cristi Iacob: Mărturisesc că mi-e groază de televiziune!
Actorul Cristian Iacob (50) este o minune de om. Nu îi plac formalitățile, e de o sinceritate debordantă, nefirească vremurilor noastre, și tratează lumea și viața cu umor. Este ceea ce numim un artist complet. A făcut vioară, a pictat, a sculptat, a vrut să devină medic (aici a cam nimerit-o, fiindcă e doctor de suflete).
Și-a transformat complexele într-un motor al devenirii, face teatru, film și televiziune cu pasiune și, în orice ipostază l-ai vedea, te uimește autenticitatea lui. Mergi să îl vezi pe scena Teatrului Mic. Sau descoperă-l în calitate de antrenor în show-ul de la Antena 1 „Te cunosc de undeva“, în fiecare vineri, de la orele 20.
Ai un rol nou, acela de antrenor pentru concurenții din show-ul „Te cunosc de undeva“. Ce calități ți-ai descoperit lucrând în acest proiect?
Cristi Iacob: Mi-am descoperit mai degrabă defecte, nu calități. Mai ales că cei zece minunați concurenți ar trebui să-mi dea ei mie lecții, nu eu lor. „Antrenor“este o calitate prea mare pe care mi-o dăruiești. De fapt, antrenamentele sunt niște discuții ale unor artiști deja de notorietate cu un (sper eu) prieten care poate fi folosit ca barometru al unui moment. Din afară vezi mult mai repede turnura pe care o iau lucrurile și le poți ajuta să fie pe făgașe corecte, bune, frumoase, fermecătoare poate.
Cât de important este dascălul, mentorul pentru devenirea noastră?
C. I.: Este esențial. Mai ales când e vorba despre un mentor activ, care și face ce spune, nu doar citează din cărți. Pentru că eu cred că singura cale autentică de a convinge pe cineva de ceva este exemplul personal. Nu cred că este corect să-i propovăduiești cuiva, să zicem, să mănânce mici cu muștar, iar tu să fii vegetarian convins. E o cacealma cu muștar de Dijon făcut la Tecuci.
Ai avut profesori pe care i-ai detestat și apoi i-ai iubit?
C. I.: Eu nu prea detest, pot doar să nu fiu de acord sau să nu rezonez cu persoana respectivă, dar de aici până la a detesta e mult. Detestarea cred că e un cuvânt cam tare. Iar pe dascălii pe care am avut privilegiul să-i am i-am cam iubit. Fiindcă și ei iubeau, la rândul lor, cu o intensitate covârșitoare (exemplul personal de care pomeneam mai sus). De unii mi-a fost frică, recunosc, dar de fiecare dată s-a dovedit că frica asta a mea e o tâmpenie cât toate zilele. Era, mai
precis, o atenție prea mare la mine însumi, o trufie întoarsă pe dos, o autocompătimire jalnică.
Ai mărturisit în alte interviuri că ai fost un rebel. Școala te-a supărat rău?
C. I.: Nu mi-am propus să fiu un rebel, adică nu am fost un rebel cu premeditare. S-a întâmplat să fiu mai altfel decât majoritatea. Școala nu m-a supărat, din contră: mi-a canalizat puterile spre un scop precis. Nu am fost o lepră școlară, până la urmă cu toții am fost rebeli în tinerețe. Eu am avut mai mulți martori.
În clasa întâi, ai luat premiu cu coroniță?
C. I.: Nu, abia într-a treia. Și nici n-am poză gol, pe păturică, la două luni și treișpe zile. Acea poză pe care o știm. Și de aia îi și zic poză, nu fotografie. Și nici măcar nu am luat premiul întâi. Premiul doi, cred. Era un liceu de muzică destul de sever, cu examene eliminatorii trimestriale. Am primit cartea „Mânzul de vânt“a lui Petre Ghelmez. Am citit-o.
Și „coronița“asta este importantă în viață?
C. I.: Ca o confirmare, da. Ca o persistență, nu cred. Părerea mea e că sunt buni și pumnii în bot, ca să te mai trezești din visare. Ca să te mai și pui în paranteză, vorba lui Țuțea, fiindcă, altfel, căderile vor fi din ce în ce mai dureroase. Vânarea de coronițe duce la o excludere a realității, o fugă anormală de mediocritate, paranoidale de genul ăsta. Un soi de autocastrare antiseptică, ca cei care-și pun pe frigider note „Nu mai mânca noaptea, nesimțitule!“ca să capete prin puteri proprii coronița stăpânirii de sine. Ce tâmpenie! Cea mai importantă coroniță cred că e cea dentară, la timpul ei, cu consecințele ei.
Cum reușești să te adaptezi mereu unor proiecte de televiziune care nu au legătură întotdeauna cu scena?
C. I.: Bine, mărturisesc: mi-e groază de televiziune. Mi-e o frică indescriptibilă, plenară, totală. Numai Dumnezeu știe prin ce trec în nopțile dinainte de filmări. Îmi vine să renunț de zeci de ori, nu dorm, măsor camera în lung și în lat, vorbesc singur ca nebunii, iar energia pe care o degajă tremuratul trupului ar propulsa probabil un motor de rachetă. Dar aici intervine un paradox pe care nu știu să-l explic: începe la un moment dat să-mi
fie teamă că mi-e frică, am zis că e paradoxal, poate chiar dement ce afirm; mă bat cu propria mea spaimă, nu am chef să mă las în friguroasa ei tenebră. Pur și simplu o înfrunt. Cum? Repet: Dumnezeu știe.
Tu ești timid? Cum te tratezi?
C. I.: Omul se obișnuiește foarte repede cu bolile lui. Timiditatea cred că e o boală. Nu mă tratez. O tratez pe ea, pe boală. O tratez cu respect și cu refuz. Și cu tăcere. Recomand tăcerea, neaflarea în treabă.
Ce mai vrei tu să îți ofere teatrul?
C. I.: El îmi oferă totul. E ca un magazin cu de toate, pururea deschis, fără case de marcat. La mine e vina. Eu sunt mai zgârcit, ar trebui să-i dau mai mult, să-i dau tot ce am primit, să nu păstrez pentru mine nimic, să trăiesc numai pentru el. Dar sunt un înșelător, o jumătate de actor călare pe jumătate de iepure șchiop.
Dar publicul?
C. I.: Tu nici măcar nu ai habar câte premii am primit în biata mea viață. Tu habar n-ai ce mic te simți în fața unui surâs autentic, a unei emoții autentice, dăruite aproape fără sine, de public. E binecuvântarea unei ființe vii de a primi ofranda necontrafăcută a altei ființe vii. A altor ființe vii. Un suflet mângâind alt suflet. Ce să mi se mai ofere? Primesc însutit și înmiit pentru firimiturile pe care le-am dat, la rândul meu. Am de plătit (râde)… o eternitate pentru acest privilegiu.
Și viața?
C. I.: Viața mi se oferă în fiecare clipă: asta, și asta, și asta. Clipe. Oferta e făcută. Depinde de om, de cât de atent este la ea, la clipă, ca să n-o irosească. Ce-mi va oferi cu siguranță va fi maximum.
Ce legături ai tu cu Dunărea și cu pescuitul?
C. I.: Cum ce legătură? Ce legătură poate avea un om născut pe malurile ei. E o legătură de inimă, nu de cap. Una emoțională, nu logică. Una inefabilă, nu explicabilă. Iar pescuitul are un farmec aparte la care numai un degustător de așa ceva ar rezona. Nu e o cale de relaxare, e o oază.
Ce îți dă reîntâlnirea cu natura?
C. I.: Când dai nas în nas cu creația lui Dumnezeu, îți oferă tot. E acolo. Pentru tine, pentru toți, buni și răi. Neatenția nu poate veni decât din partea ta. „Am o chestie de rezolvat…“, „Mai lasă-mă cu tâmpeniile astea!“, „Să vezi ce am primit pe net, peisaje, nene, nu ca ăsta, uite-aici!“Și te uiți în pixelii ăia, pe un display de zece pe patru. Iar în jurul tău, creația lui Dumnezeu zumzăie, pulsează de viață, de culoare, de frumos, de veșnic. Omul nu se naște tâmpit, se tâmpește pe par-
Timiditatea cred că e o boală. Nu mă tratez. O tratez pe ea, pe boală. O tratez cu respect și cu refuz.
curs. Se autotâmpește. Din neatenție la lucrurile esențiale.
Iubești asfaltul Bucureștiului?
C. I.: Redus la bitum, smoală și pietriș, nu. Redus la gropi, neatenție civică și borduri veșnic în schimbare, nu. Ridicat la rangul de plimbare, poezie, parfum citadin, levantin, dar pur românesc, da, e fascinant.
În afara Teatrului Mic, unde te putem vedea în câteva spectacole memorabile, în ce proiecte mai lucrezi?
C. I.: Memorabile? Te cam joci cu niște cuvinte mari! Trec peste asta. La Teatrul Avangardia, în câteva proiecte foarte bune: „Intriga“, „Și din zece n-a mai rămas niciunul“, „Sherlock Holmes“. Vă recomand proiectele Teatrului Avangardia (care funcționează la Cinemapro, în buricul târgului). Sunt un entertainment curat, cinstit, cu nume sonore ale actoriei din România.
Cristi, cum faci tu să arăți bine, sportiv și cu o energie care contaminează?
C. I.: Cred că singurul lucru care mă înfurie pe lumea asta, în viața asta, e lenea. Probabil din cauza asta, din instinct, o plesnesc peste bot. Vorbesc de propria mea lene. Și uite-așa sunt activ. Iar o ființă activă e o ființă în permanentă evoluție. Restul: fațade, energii și alte criterii tabloide care nu mă interesează, vin de la sine. Mint, lenea nu e singurul lucru care mă înfurie. Mai e unul: prostia. Iar prostia e un păcat, fraților.
Ce te echilibrează?
C. I.: Dumnezeu, Gabriela și teatrul. Dumnezeu și minunata Lui creație mă ajută să nu înnebunesc de spaimă în fața morții, Gabriela mă ajută să nu înnebunesc de spaimă în fața vieții, teatrul mă ajută să-mi iau în râs ridicola mea spaimă. Și, bonus, Usi Pisicuța.