Sindromul Stendhal, supradoza de artă
Cultura ucide? Într-un mod metaforic, a făcut deja foarte multe victime, dar în realitate ea poate provoca palpitații, amețeală urmată sau nu de stare de leșin ori confuzie și halucinații.
Nu este nicio glumă! Există cazuri medicale în care unei persoane ce a trăit o experiență impresionantă, de exemplu după ce a văzut multe capodopere de artă într-un spațiu mic, i s-a făcut pur și simplu rău. Această condiție se numește în literatura de specialitate sindromul Stendhal, hiperculturemie sau sindromul Florența și este o tulburare psihosomatică, care nu necesită tratament, efectele fiind de obicei de scurtă durată.
STENDHAL, ÎN FLORENȚA
Afecțiunea a căpătat numele scriitorului francez Henri-marie Beyle (1783–1842), cunoscut ca Stendhal. Acesta era renumit în epocă pentru finețea analizei sentimentelor personajelor sale. Pe când avea 34 de ani, el a descris în detaliu experiența pe care a avut-o vizitând Florența și momentul când s-a aflat față în față cu cele mai impresionante capodopere artistice din perioada renașterii italiene. Totul a fost cuprins în jurnalul de călătorie „Napoli și Florența: O călătorie de la Milano la Reggio“, iar punctul care a atins apogeul a fost contemplarea celebrelor fresce pictate pe tavanul bazilicii Sfânta Cruce de către Giotto. Autorul explică întocmai stările prin care trece, care vor fi studiate abia în 1979, după ce un doctor psihiatru din Italia, Graziella Magherini, observă fenomenul și depistează peste 100 de cazuri, cele mai multe petrecute în special în galeriile Uffizi. Medicul lucra într-un spital din Florența și a sesizat că mulți dintre pacienți erau turiști (în majoritate americani) care acuzau același simptome și suferiseră adevărate atacuri de panică după plimbările prin cele mai importante muzee de artă din oraș. Ea a scris apoi o carte pe această temă, însă afecțiunea nu a fost niciodată recunoscută ca o boală psihică.
În 2009, la mai mult de 20 de ani după apariția cărții, un alt doctor, Timothy Nicholson, publică un articol într-o revistă britanică de specialitate în care povestește despre un turist în vârstă de 72 de ani care, aflat pe podul din Florența, are un atac de panică urmat de episoade paranoice ce au scăzut gradual în intensitate după trei săptămâni. De altfel, un neurochirurg brazilian afirma într-o lucrare, care a văzut lumina tiparului, că Dostoievski a suferit și el de acest straniu sindrom după ce ar fi văzut o pictură făcută de Hans Holbein în orașul Basel din Elveția. Și alte figuri celebre au fost afectate, cum ar fi Marcel Proust, Sigmund Freud sau Carl Jung. Oricum, cel mai recent caz a fost înregistrat în decembrie anul trecut, când un vizitator al galeriilor Uffizi s-a oprit să admire „Nașterea lui Venus“a lui Botticelli.
PE ACELAȘI PRINCIPIU
Sindromul Stendhal poate fi extrapolat la situațiile în care o persoană privește un peisaj superb sau un apus de soare încântător. Însă au fost raportate și alte afecțiuni care au același mecanism de producere. De exemplu, sindromul Ierusalim presupune ca turiștii să sufere de manifestarea unor gânduri religioase obsesive sau a unor deziluzii marcate de prezența în orașul sfânt.
Lisztomania, denumire care vine de la compozitorul maghiar Franz Liszt, presupune o stare de isterie a iubitorilor de muzică. Sindromul Paris este situația în care turistul aflat în frumoasa capitală franceză trăiește un adevărat șoc când își dă seama că proiecțiile lui legate de această urbe nu sunt reale, că așteptările lui au fost prea mari față de ceea ce vede. Simptomele includ stări de deziluzie, halucinații, sentimente de persecutare (pacientul se consideră indus în eroare în mod voit, se simte agresat și primit cu ostilitate), anxietate, amețeală, tahicardie și chiar senzație de vomă.