Dansul care ne unește pe toți
Cunoscându-mi pasiunea pentru dansuri de toate felurile, o prietenă mi-a povestit anul trecut despre un loc din București unde dansezi cu oameni în jur, dar exact cum vrei tu, nimeni nu judecă, un loc în care poți dansa singur sau cu alții fără inevitabilul examen social al invitației și seducției, în care prezența celorlalți te eliberează și mai mult în loc să te condiționeze, așa cum se întâmplă de obicei.
UN LOC SPECIAL
„Există un astfel de club?“, am întrebat cu oarece neîncredere. „Nu, nu e un club, dar, dacă vrei, are ceva de Fight Club!“, a venit răspunsul. „Adică ne batem?!“„Nuuu“„Adică nu vorbim despre el?! Tu tocmai îmi spui!“„Nuu… Are în comun cu Fight Club pasiunea pentru manifestarea fizică pusă în rol de eliberator de constrângeri sociale! Numai că noi nu ne batem, ci dansăm. Trebuie să fii cu adevărat pasionat de dansul în sine ca să mergi la Ecstatic Dance și pasiunea ta se va transforma, interior, îți va da altă perspectivă asupra tuturor lucrurilor.“
Suficient cât să mă facă curioasă. Am ajuns la sala de pe strada Eminescu, evident, nu eram nici relaxată, nici pregătită, dar întunericul din sală și chiar marele Buda din fața mea mi-au dat o stare de liniște. Eram avidă de relaxare, așa că m-am gândit că mă voi simți bine fie și dacă numai rămân acolo așezată și meditez toate cele trei ore. Apoi a venit cana de cacao – toți dansatorii sunt invitați să împărtășească aceeași băutură, o cacao concentrată, neîndulcită, energizantă – și am stat atunci în cerc: de la hippies, rastafarieni și artiști la corporatiști stângaci, de la adolescenți cu priviri îndrăznețe la adolescenți de vreo 40 de ani care priveau ușor îngrijorați și așteptau să înceapă muzica și toată lumea să-și vadă de dans. Ne-a fost pre-
❞Am avut senzația clară că dansul nu are sfârșit, nici muzica nu are sfârșit și nici noi.❝
zentat maestrul de ceremonii: Dj-ul de la Barcelona care avea să ofere muzica serii, dar la început a oferit ceea ce s-a numit „antrenament“. Eu, nerăbdătoare oricând de câteva flotări și abdomene bune, am asistat uimită la exerciții de lejerizare socială de felul celor pe care le deprinsesem acum mulți ani la Facultatea de Psihologie. Aceste exerciții sunt menite să reducă barierele și carapacele exterioare ale oamenilor și să faciliteze exprimarea corpului. Deși exercițiul propus li s-a părut multora o glumă, tema era serioasă: terapia prin râs. În câteva minute, toatâ lumea râdea: unii cu mare convingere și cu mâinile pe burtă, alții zâmbeau timizi, iar alții râdeau de râsul primilor.
Scopul a fost atins: la urmă s-a creat comunicarea dorită și, fără prea multă ceremonie, a început muzica.
DANCE LIKE NOBODY’S WATCHING!
De aici nu pot să spun prea multe și prea exacte, mărturisesc că am fost total vrăjită de dans, nu mai improviza- sem de mult de tot într-un spațiu deschis, public (livingul propriu nu se pune, nici petrecerile cu prietenii și nici discoteci, concerte sau cluburi). Mă înfruptam cu nesaț din prăjitura dance like nobody’s watching. Urmăream ritmul și schimbările subtile, arta Dj-ului, firul poveștii asiatice țesut în muzică și acum și în mușchii și oasele noastre. Se făcea cald, unii se așezau, alții beau apă, alții erau din ce în ce mai prinși de dans. Corpul se mișca singur, desprinzându-se cu hotărâre de orice coregrafie care nu era interioară, în forme și coerențe pe care le percepeam la fel de firești ca străvechile gesturi de qigong pe care le învățasem odinioară. Am avut senzația clară că dansul nu are sfârșit, nici muzica nu are sfârșit și nici noi.
Se zice că te-a invitat eternitatea când te-a făcut o clipă să te simți etern.
Acolo am fost și am pășit în afara stării mele obișnuite. Restul e doar muzică și dans. Am aflat apoi că ecstatic dance e privit ca o practică, un soi de ritual, o cale de evoluție. Este, fără îndoială, o practică a libertății și o disponibilitate pentru comunicare pe care orice om citadin ar trebui s-o încerce. Dansul te ajută să fii viu, iar dansul tău propriu asumat te înrădăcinează dincolo de tine.