Marius Pancu
Marius Pancu este îndrăgostit până peste cap de jurnalism, artă și fotografie. În spatele imaginii de om de televiziune care pune întrebări incomode politicienilor și se luptă să ne arate purul adevăr, Marius este un intelectual boem pe care nu te mai sat
Cum te-a ales tocmai pe tine jurnalismul?
Marius Pancu: Pare o poveste de dragoste improbabilă, într-adevăr, ca atunci când auzi despre doi oameni că au fost colegi de bancă în școala generală și au rămas împreună de la primul bilețel de dragoste până la adânci bătrâneți. Dar așa s-a întâmplat. Într-un timp în care presa tipărită era încă într-o etapă de expansiune, creativă și plină de proiecte, am ajuns să scriu într-un ziar pentru oameni mari o pagină pentru tineri. Cotidienele făceau și atunci ce își propune și acum orice instituție media sănătoasă: dincolo de publicul pe care îl aveau, creșteau segmente noi de cititori. Acum asta se face prin rețele sociale, atunci se făcea prin pagini dedicate. Eram clasa a 7-a și nu voiam neapărat să mă fac ziarist. Știam doar că sunt mult mai înclinat către limbi străine și limba română, dezbateri și argumentare decât spre matematică și chimie. Aș fi putut fi profesor sau traducător, habar n-am, dar m-a ales jurnalismul, iar eu i-am rămas fidel. E o relație care n-a luat nici măcar un an de pauză de atunci până acum și cred că încă nu ne-am plictisit unul de celălalt.
De unde magia jurnalismului la generația ta?
M.P.: Nu știu dacă jurnalismul e magnetic la nivel de generație. Cred că are într-adevăr elemente care pot să fascineze: este dinamic, te aduce mereu în situații noi, îți dă instrumentele de a devoala nedreptatea, îți dă o voce și poți deveni astfel o voce.
Doar că poate să fie înșelător, să te amăgească prin această din urmă promisiune, a notorietății. Și-atunci magia se spulberă repede, când unii constată câți pași sunt de parcurs până la Excalibur. De-asta, pentru generația mea și pentru orice altă generație, recomandarea e să privească magia asta aparentă ca pe o pastilă de vitamina C cu eliberare prelungită. N-are niciun efect dacă o vrei pe toată odată.
Ce ți-a adus reportajul?
M.P.: O înțelegere a felului în care se mișcă lucrurile, de fapt. De acasă sau din studio, poate părea că reporterii nu fac altceva decât să apară 30 de secunde într-un live și apoi stau degeaba. Când, în realitate, fac un milion de alte lucruri, de la a muta echipamente dintr-un loc în altul la a sta de vorbă cu surse, a trage de informații, a convinge oamenii să vorbească, a se documenta temeinic. La rândul meu, știu, prin prisma muncii de teren, ce pot aștepta ca informație de la un coleg reporter cu care intru în conversație în timpul emisiunii. Iar munca de teren mi-a adus și capacitatea de a mă adapta la orice tip de personaj la nivel conversațional – pentru că te obligă, prin varietatea ei, să interacționezi cu cele mai pestrițe categorii de indivizi.
Redacția nu este ruptă de lumea reală? M.P.: Redacția e cel mai bun agregator al lumii reale. Primim felii de viață reală din toate direcțiile și le arătăm mai departe țării, lumii, fără cosmetizare. E nucleul unde se revelează România profundă, așa cum un simplu telespectator din București n-are cum s-o cunoască, de pildă, pentru că nu are acasă, în sufragerie, propria rețea de corespondenți naționali. Iar noul tip de jurnalism pe care îl promovăm, încurajându-i pe telespectatori să ne trimită informații și imagini, ne aduce și mai aproape de cele mai intime straturi ale realității.
„Redacția e cel mai bun agregator al lumii reale. Primim felii de viață reală din toate direcțiile și le arătăm mai departe țării, lumii, fără cosmetizare.“
Lectura a devenit un trend. Nu mai e o necesitate? Și la ce e utilă?
M.P.: Ar fi minunat ca lectura să fie în trend. Eu cred cu tărie că formele, da, pot atrage fondul. Dacă s-ar citi numai pentru poză, tot s-ar lipi ceva de oamenii care mimează asta. Pe de altă parte, nici nu cred că lectura
per se e o scară. Că e o a treia mână sau un scripete care te trage cu forță spre sfere mai înalte. Lectura de specialitate e utilă pentru profesionalizare, dar cred că aici discutăm despre Lectura Sublimată, adică despre lectura cu valențe universale. Și atunci e o necesitate intimă, o simți sau nu o resimți visceral. Iar dacă o simți și o interiorizezi, e cel mai complex companion. Te face să te descoperi, să ajungi la sentimente pe care altminteri le-ai lăsa ascunse sub așchiile abrutizării sociale. Te face să înțelegi lumea și pe cel de lângă tine și, oho, câte se pot schimba în atitudinea noastră când suntem măcar cu un paragraf mai puțin ignoranți. Ești pasionat de expoziții de artă. Nu e greu să te bucuri în fața unei opere de artă în aglomerație, cu pasionați de selfie care nici nu știu ce fotografiază?
M.P.: În momentul în care intru într-un muzeu, mă și autoizolez în propria bulă. Nu mai văd decât operele de artă, nu-mi mai aud decât propriile gânduri. E drept, am și trăit experiențe fabuloase în care am avut muzeul numai pentru mine. Am fost singur în galeriile Ufizzi, bunăoară, și am putut admira preț de vreo 30 de minute fiecare detaliu, fiecare expresie, fiecare din cele
190 de flori din Primăvara lui Botticelli, unul dintre tablourile mele preferate. Iarăși, am avut șansa să văd noul muzeu Yves Saint Laurent din Paris în deplină solitudine cu o zi înainte de inaugurarea oficială, iar în ziua când porțile s-au deschis, cozile s-au întins pe trei străzi. Când iubești arta, te
răsplătește uneori pentru cozile îndurate și îți scoate în cale oamenii potriviți.
Pictură sau fotografie? Ce le aduce alături și ce le diferențiază, după tine? M.P.: Mi-e imposibil să aleg și nici n-am de ce, am o inimă mare în care e loc pentru ambele. Sunt fotografii pentru care am pasiuni paroxistice, sunt și tablouri pe care le ador în egală măsură. Fotografia e cumva mai accesibilă din punctul de vedere al colecționarului. Diferența e că, în cazul fotografiei, prefer ilustrația de stradă, fotojurnalismul, fotografia neregizată (sunt și aici excepții cu pictoriale suprarealiste absolut fascinante), iar în pictură am alergie la majoritatea frescelor sociale needulcorate. În pictură caut fantezie, alegorie, mitologie, culoare suprasaturată, tribulații interioare. Arta te ajută în cotidian? La aranjarea casei, în vestimentație?
M.P.: Arta îți formează un simț estetic ce rămâne treaz și când nu vorbești despre… artă. E ca un mușchi antrenat la sală.
O să-l folosești și în afara ei, o să mergi cu altă postură. O persoană antrenată estetic n-are cum să fie o persoană kitschoasă – nici în comportament, nici în vestimentație, nici în limbaj. Arta formează, șlefuiește, deci contribuie la o aură puțin mai nobilă a fiecăruia.
Frumusețea te-a ajutat în carieră?
M.P.: Am resimțit-o mai degrabă ca pe un dezavantaj. Sigur, televiziunea e un mediu eminamente vizual, dar știrile au ca obiect predilect intelectul și mai puțin aspectul.
Iar într-o societate încă sfâșiată de un tragic „ori, ori“, nu poți avea și ceva în cap, și batistă în buzunarul de la piept, și o figură armonioasă. Ceva trebuie să lipsească, by
default. Și atunci cred că durează puțin mai mult să demonstrezi fondul. Mă rog, asta mi se întâmpla acum un deceniu.
Dar în viață?
M.P.: N-o să fiu ipocrit, în viață probabil că da. Ușile se deschid mai ușor, zâmbetele înmoaie inimi mai repede. E esențial însă ca după prima impresie să ai cu ce să susții ușa aia deschisă ca să nu se izbească la fel de repede și să te încuie pe dinafară.
Cu cine pleci în călătorii? Și la ce te ajută? Sau trebuie să fim și aici în trend? Călătoriile sunt cea mai bună universitate. Dacă am călători mai mult, fie și până în orașul vecin, n-ar mai exista cazuri de tipul Ditrău. Am fi mai toleranți, mai înțelepți, mai puțin speriați. Eu nu cred în trenduri. Sunt cel mai antitrend individ. Am mers până la Palermo să văd o expoziție Robert Kappa (un fotograf de război celebru), în timp ce stațiunile litorale din toată lumea gemeau de turiști, dată fiind vacanța de 1 mai. Nu e greșită niciuna dintre variante, dar e esențial să căutăm mereu experiențe noi, pepite noi de cunoaștere. Și mai cred un lucru: că oricine ar trebui să călătorească singur măcar o dată. Doar așa se expune pe deplin unui tip de viață diferit, doar așa poate să cunoască oameni, să devină una cu destinația. Altfel, nu e o călătorie în adevăratul sens al cuvântului, nu e o lecție de viață. E turism în gașcă.
Cât din viața ta se regăsește pe rețelele sociale?
M.P.: Foarte puțin, sunt și aici antitrend. Sunt aspecte care în ochii multora ar putea să pară suprarealiste, invenții și n-am nicio poftă să dau explicații sau să le justific. Sunt aspecte care ar fi pur și simplu teribil de plictisitoare. La granița dintre cele două, oamenii găsesc pe instagram și facebook un Marius Pancu autentic, care nu forțează excesiv granițele comunicării.
Nu ești cam tânăr să adopți ca principiu
de viață „Carpe diem“?
M.P.: Tânăr sau bătrân, habar n-am dacă e un principiu care are vârstă; știu doar că timpul nu se recuperează, nu se reportează, nu-și oprește curgerea – și-atunci vreau să mă bucur de clipe pe măsură ce ele se întâmplă, azi, nu să mă întorc peste ani la un insectar în care am prins fluturi evanescenți. Nu înțeleg prin filosofia asta că îl sacrific pe „mâine“pentru un azi dionisiac. Dar nici nu-mi fac un depozit bancar de experiențe lăsate în așteptare.
Nu ai proiecte? Cum te vezi peste
20 de ani?
M.P.: Realmente nu-mi mai fac proiecte de ani buni, de când am realizat cum viața se poate schimba la 180 de grade într-o zi, într-o întâlnire, într-o călătorie. Sper doar să rămân la fel de activ, de neînfricat în fața experiențelor noi, de dornic de trăiri dintre cele mai diverse. Și-n rest, câtă vreme ești bine pregătit, sigur de tine ca om și ca profesionist, poți să jonglezi cu proiectele din mers.
La ce te gândești atunci când alergi?
Și de ce alergi?
M.P.: Alerg ca să nu mai gândesc. Când simt că sunt în pericol să fiu copleșit de ceea ce se numește overthinking, singura supapă e alergatul. În primele zece minute, se năpustesc toate gândurile asupra mea cu violența unui război civil, dar după furtună vine un dulce blanc, o eviscerare de gândire, o liniște salutară. Pentru asta alerg, pentru liniște și liniștire. Pentru relaxare.
Ce experiențe de viață și ce întâlniri esențiale te-au schimbat?
M.P.: Călătoriile m-au schimbat fundamental. Mi-au dat o încredere incredibilă în ce pot realiza prin mine însumi și atât, fără să fiu Marius Pancu, jurnalistul, prezentatorul, reporterul, moderatorul. Sunt doar un băiat cu câteva concepții interesante despre viață, cu câteva cărți citite și limbi străine vorbite și asta mi-a atras prieteni excepționali pe tot mapamondul. Sunt oameni care și-au pus amprenta asupra mea prin diversitate, printr-o altfel de optică asupra a ceea ce e relevant și ce nu, printr-o viziune ce rezidă în cu totul alte experiențe istorice și sociale, iar eu sunt suma acestor întâlniri devenite prietenii din Italia până în Columbia, din Marea Britanie în Venezuela. Sunt într-un proces ongoing de transformare, cred că ne schimbăm în fiecare zi, așa că lista Marilor Întâlniri rămâne deschisă.
Râzi, mai plângi din când în când?
M.P.: Absolut! Și e incredibilă tranziția de la ceea ce credeam în adolescență, inspirat de Eliade, că victoria e a celui care rămâne indiferent, nepăsător în caz de victorie sau înfrângere, la ceea ce cred acum, inspirat de Sarah Kane: că, dacă nu simți ceva, orice, n-are niciun rost. Așa că îmi dau voie să râd cu poftă când o simt, cu riscul de a părea superficial, la fel cum lăcrimez, dacă asta e reacția intrinsecă pe care o generează o anumită situație. Îmi asum vulnerabilitățile. Ba chiar caut situațiile care îmi trezesc sentimente, mă expun, mă bucur când văd că nu sunt un om anesteziat. Mă simt privilegiat că pot simți.
„Realmente nu-mi mai fac proiecte de ani buni, de când am realizat cum viața se poate schimba la 180 de grade într-o zi, într-o întâlnire, într-o călătorie.“