Jocul și joaca

Joaca este un mod de funcționare fără de care existența noastră psihologică ar fi iremediabil schilodită. Jocul este precipitatul lui. Fără spațiul de joacă nu devenim complet umani, adică vom fi incapabili de tandrețe, de imaginație, de perceperea și de crearea artei. Pare incredibil? …

Nu este, dacă ne gândim la funcția psihologică a tot ceea ce înseamnă modul de joacă al omului. Teoria aparține unuia dintre cei mai mari gânditori din psihanaliza contemporană, Donald Winnicott. Să o vedem deci ca atare și să o vedem în acțiune!

Psihanalistul Donald Winnicott pornește de la observarea acelor copii care se atașează atât de mult de păturica lor, încât nu s-ar despărți de ea pentru nimic în lume. Această păturică e pentru ei întâiul simbol: e în același timp senzorială ca o păturică și

ATITUDINEA FACE DIFERENȚA: un copil care știe ce înseamnă joaca evoluează cu dezinvoltură și naturalețe în domenii cât se poate de diferite.

Rebeka Mirică are aproape 12 ani, este campioană la tenis, pictoriță amatoare și elevă în Brașov. A încercat mai multe sporturi până ce, la 8 ani, i s-a lipit de suflet tenisul și de atunci își urmează antrenamentele cu cea mai mare seriozitate și pasiune, în compania antrenorului ei, Teodor Marin, și a mamei ei, Ramona Mirică.

Voioșia și râsul nu lipsesc niciodată de la teren, chiar dacă de multe ori programul e aglomerat. Trebuie respectat și orarul de școală și antrenamentele și concursurile de weekend de peste tot prin țară, pentru care Ramona conduce ore în șir, dar cu satisfacția puternică și complexă ca o mamă. Este un spațiu căruia el i-a spus „tranzițional“: situat la granița între eu și non-eu, între real și imaginar, acesta este spațiul în care se petrece procesul mental de joacă. Jocul este precipitatul acestui proces psihic de joacă; apoi imaginația, arta, spațiul simbolic, cultura sunt moștenitoarele jocului.

De aceea omul nu va avea acces deplin la ceea ce înseamnă cultură, spațiu al simbolurilor, dacă nu are la început acces la joacă. În continuare, două pledoarii complementare despre importanța acestui acces.

de a se întoarce într-o mașină cu copii obosiți și în extaz, având în buzunar medalii strălucitoare. De la primul turneu la care a participat, Rebeka s-a întors cu medalia de aur, de care este foarte mândră.

Rebeka se antrenează în fiecare zi câte două ore după școală. „Casa mea e pe teren“, spune ea. Materia ei preferată e matematica și are mare talent la pictură. Îi place să o vadă lumea, îi plac hainele frumoase și chiar a prezentat modă – colecția Fashion Kids by Adela Diaconu. Care este secretul Rebekăi? Atitudinea! Faptul că părinții i-au făcut mereu posibil un spațiu intern de joacă i-a dat fetiței libertatea de a încerca „jocurile“din sport, artă, din problemele de aritmetică și chiar din arta culinară! Da, după o zi lungă cu școală și antrenamente, Rebeka mai are chef, energie și inspirație să coacă și un morman de clătite!

Mirela Retegan este cunoscută drept inițiatoarea și sufletul găștii Zurli. A făcut-o din dragoste pentru fiica ei, Maya. „Zurli e cuvântul românesc pentru joacă, bucurie, entuziasm“, spune Mirela. Am creat azi un joc, mâine două și în ultimii 17 ani sute de jocuri“, continuă ea. Astfel, a luat naștere și seria de cărți cu jocuri pe anotimpuri, un adevărat succes la Curtea Veche Publishing.

O MAMĂ CARE CREEAZĂ JOCURI din dragoste pentru copilul ei

Cine are o mai mare nevoie de joacă acum: cei mici sau cei mari?

M.R.: Cei mai bogați oameni sunt cei care știu să se joace și la 5, și la 10, și la 40 de ani. Toți avem nevoie de joacă. E cea mai frumoasă și mai recomandată terapie.

Mai știu cei mici să se joace singuri – asta, desigur, dacă li se ia tableta sau curentul electric –, așa cum mai pățeam noi în copilăria întunecată a deceniului 8?

M.R.: Copiii noștri sunt mai descurcăreți decât credem noi. Tableta sau telefonul sunt soluții pentru părinți. Așa își „cumpără“liniștea. De fapt, așa pierd legătura cu copilul. Noi, ca părinți, trebuie să nu uităm niciodată: copilul are nevoie de dragostea și atenția noastră, pentru el noi suntem cei mai râvniți parteneri de joacă. Mami bate orice tabletă, tati câștigă în fața unui robot oricât de scump și de mare ar fi el. Eu propovăduiesc jocul, puterea jocului, avem acești copii, ei sunt generația video, dar noi avem datoria să-i ducem în parc, în pădure, să-i urcăm pe o bicicletă sau să-i dăm în leagăn.

Dar cei mari mai știu să se joace singuri? Mai știu să găsească fărâma de joc din spatele activităților de zi cu zi? Cum le putem deschide celor mari pofta de joc? M.R.: Părinții nu trebuie să uite că bucuria e motorul vieții. Le spun mereu oamenilor mari: jucați-vă! Lăsați timp de o jumătate de oră toate grijile și eliberați-vă mintea. Un zâmbet, un hohot de râs, o întrecere în joacă chiar și la birou pot schimba cursul zilei.

Există așa-numitele jocuri educative sau un joc trebuie să fie mai întâi și mai întâi joc și abia în al doilea rând să fie educativ?

M.R.: Copilul poate să învețe prin joc și să facă în cameră curat, să se spele pe dinți sau să mănânce. Asta fac eu la Zurli. Transform orice sarcină într-o joacă între părinți și copii. Nu spun niciodată: strânge jucăriile acum! Spun: cine face cea mai mare piramidă de jucării în 30 de minute?

Ce vrei să le transmiți părinților care se pregătesc să facă un cadou copilului? M.R.: Să pună suflet. Să ofere experiențe, nu neapărat obiecte. Să se urce în tren pe neașteptate și să fugă la munte o jumătate de zi, să meargă la film în mijlocul săptămânii, când există șansa să fie sala de cinema goală, sau să-i umple camera de baloane fără vreun motiv anume. Nu e greu deloc. Hai să ne folosim mai mult imaginația, oameni buni!