Adina & Mihaela, două surori norocoase

Au cei mai cool și sportivi părinți adoptivi, Oana și Gabriel Solomon, un cuplu de alergători pe care i-a unit dragostea pentru mișcare. Doi oameni cu suflet mare și pasiuni multe, care au demonstrat cum arată curajul și dragostea necondiționată adoptând nu unu, ci doi copii deodată. Fără să stea pe gânduri.

Oana este de profesie avocat (momentan, a ales să coordoneze un departament juridic dintr-o companie multinațională), pasionată de sport, mișcare, alimentație sănătoasă. Îi place să citească, să tricoteze și e îndrăgostită de munte într-un mod greu de explicat chiar și pentru ea. Soțul ei, Gabriel, este inginer economist, însă nu a profesat niciodată în domeniu. „La acest moment se ocupă de organizarea de evenimente sportive și este unul din fondatorii Galantom, o platformă care face legătura între organizații, fundraiseri și donatori. Face lucrurile cu o pasiune și o dedicare care îmi trezesc până și mie invidia, el fiind unul dintre cei mai pasionați și implicați oameni pe care îi cunosc“, povestește Oana cu mândrie. Însă, pe lângă toate lucrurile frumoase pe care le fac pe plan profesional și sportiv, Oana și Gabriel și-au propus și au reușit ceva și mai minunat: să adopte două fete cucuiete. În continuare, întreaga poveste.

Cum v-ați cunoscut voi doi?

Gabriel căuta o coechipieră pentru concursul Carpathian Adventure, iar eu am fost una dintre candidatele selectate. Nu am dat curs invitației

Ne-am c`s`torit atipic, dar caracteristic nou` în anul 2014 [i suntem p`rin]i cu acte în regul` din aprilie 2018.

lui, dar în cercetarea făcută pentru a vedea cine m-a contactat am descoperit că scrie un blog despre alergare și competiții sportive (www.gabrielsolomon.ro) și am început să-i citesc blogul. Eu am fost olimpică la română, iar admiterea la facultate am dat-o și la gramatică, fapt pentru care m-au intrigat greșelile din textele care, altfel, erau chiar bune și am început să-i scriu lui Gabriel sesiuni de feedback pe text. Așa am început să vorbim și despre antrenamente, eu dorind în 2010 să încerc primul meu maraton (deși alergam de mult mai mult timp decât el, eu nu alergasem mai mult de semimaraton, având impresia că maratonul este o distanță pentru sportivi extraordinari). Am început o relație în iunie 2010 cu suișuri și coborâșuri în prima parte, dar împreună decisiv din decembrie 2010.

Decizia de a avea copii când a venit?

Amândoi suntem cu picioarele pe pământ și capul în nori și nu suntem deloc genul de oameni care au devenit pur și simplu părinți. La noi a fost o decizie asumată, calculată. Într-o lume în schimbare în care grobianismul pare să câștige tot mai mult teren, noi ne-am gândit că nu trebuie să așteptăm de la alții să educe copiii așa cum ne-am fi dorit noi, fapt pentru care ne-am decis că este momentul să devenim părinți și să încercăm să schimbăm ceva. Amândoi suntem oameni care nu iau lucrurile ca atare, ca un dat firesc, ci încearcă să facă lumea un loc mai bun.

Am fost responsabili și de data asta, am făcut toate analizele, iar niciunul din noi nu părea să aibă vreo problemă. Cu toate acestea, nimic nu se întâmpla. Am încercat vreme de doi ani, în 2014 și 2015, iar din 2016 am început să investigăm mai mult cu ajutorul doctoriței mele, doamna Irina Pacu.

Când ați aflat că nu puteți avea pe cale naturală? Spune-ne despre analize, investigații, proceduri la care ați apelat.

Nu am aflat în niciun moment că nu putem avea copii pe cale naturală – în teorie, în cazul nostru nu există o cauză de infertilitate, însă, chiar și cu inseminare artificială, nimic nu părea să meargă. Am trecut prin desfundare trompe, deși nu era musai necesar, am făcut trei inseminări asistate, însă niciuna nu s-a soldat cu nicio sarcină. Am făcut toate analizele posibile și imposibile amândoi, am încă o bună rezervă ovariană, iar organismul funcționează la un nivel metabolic de sub 30 de ani. Totuși, nu se întâmpla nimic.

Ce a urmat?

Spre jumătatea lui 2016, doctorița mea a început să-mi vorbească despre FIV (fertilizare in vitro). Citisem și câte ceva despre asta, dar recunosc că nu eram atrasă de idee. Deși nu sunt o persoană cu adevărat religioasă, cred că unele lucruri se întâmplă cu un motiv și

Pentru mine, pasiunea pentru munte s-a n`scut de copil [i a fost a mea, p`rin]ii mei nefiind foarte sportivi (mama deloc chiar). Gaby l-a descoperit mai târziu, a înv`]at [i s` schieze “din cauza“mea. Pentru fete, pl`cerea muntelui a venit în timp.

că e bine să nu încerci să le schimbi sensul. Cu toate acestea, întrucât și eu, și doamna doctor eram intrigate de nereușita inseminărilor, am decis să facem împreună o singură încercare de FIV.

Cât e de complicat? Partea cu stimularea ovariană știu că poate f i dif icilă.

Injecțiile de stimulare mi le-a făcut Gabriel. Nu pot spune că a fost greu, dar nici plăcut, trebuie să fii calculat, organizat, iar ideea de stimulare hormonală nu m-a încântat niciodată. Cu toate acestea, perioada a curs repede și bine. După extragerea ovulelor însă, m-am simțit foarte rău. Am avut o săptămână în care nu reușeam să mă dau jos din pat, nu puteam nici măcar să citesc sau să mă uit la televizor, iar simpla idee de a bea apă îmi făcea greață. Nu reușeam să mănânc nimic. Mergeam aproape zilnic la spital pentru perfuzii, încercând să depășesc perioada. La începutul lui 2017, am fost mai bine și am început implantarea embrionilor rezultați – dacă îmi amintesc bine, 10 în total, o recoltă bogată pentru o singură stimulare (cine a cercetat un pic va ști că este foarte mult). Au ieșit de vreo 3-4 implantări. Imi amintesc că glumeam – cum ar fi să se prindă 3?! Gemeni nu ar fi fost o problemă, dar tripleți cred că ar fi fost o reală provocare la statura mea de 1,57 m și 42 kg. Din păcate, niciuna dintre implantări nu a fost reușită.

Și ați renunțat?

Da. Îmi amintesc că am plâns un pic doar la ultima, realizând că nu voi simți maternitatea cu adevărat niciodată. Nu știu dacă e bine sau rău, dar o urmă de regret a existat. Pentru mine este important să am grijă de corpul meu și să nu-l forțez, iar a insista mult pe ideea maternității simt că ar fi fost dăunător corpului meu și mentalului meu.

A cui a fost ideea adopției, în ce context ați avut discuția asta și cum au decurs lucrurile din momentul acela? Ideea adopției cred că a fost mereu acolo pentru mine, mereu m-am gândit să am un copil născut natural și un copil adoptat, pentru că acel copil nu are nicio vină pentru faptul că destinul lui s-a fracturat la un moment dat, iar orice om merită cel puțin o șansă în viață. Acel copil nu a avut posibilitatea de a alege… Așa că această discuție am avut-o cu Gabriel destul de aproape de momentul în care am decis să devenim părinți și am avut norocul să am alături un om cu viziune asemănătoare, așa că, după luna martie 2017, decizia a devenit simplu: adoptăm doi copii! Și ne-am dorit să fie frați, pentru a da o șansă copiilor să rămână împreună, știind că nu mulți oameni se încumetă în a adopta doi copii deodată.

Din p`cate pentru ele, eu nu sunt foarte feminin` în pasiuni (cea mai feminin` pasiune a mea este tricotatul), dar au noroc c` pot înv`]a de la surorile lui Gaby.

Cât este de complicat în România să adopți, care sunt pașii de urmat, condițiile de îndeplinit?

Procesul a fost foarte scurt și destul de lejer din punctul meu de vedere. Deși decizia era luată din martie, boala tatălui meu și moartea lui destul de neașteptată ne-au făcut să nu ne putem ocupa de acte, însă am depus dosarul în luna septembrie 2017 (documente, analize necesare pentru a vedea dacă potențialii adoptatori au mijloace materiale și abilități morale pentru a crește și educa unul sau mai mulți copii), am făcut cursurile de atestare; în același timp, au avut loc vizitele acasă, discuții cu asistenții sociali. A urmat completarea chestionarului în care se selectează date despre copilul sau copiii pe care viitorii părinți doresc să-i adopte, cumva o fișă finală. Toate acestea se derulează într-un termen de 90 de zile – fix –, la capătul căruia se eliberează certificatul de adoptator și datele sunt introduse în sistemul

informatic care are rolul de a găsi pentru copii cei mai potriviți părinți adoptatori.

Cum le-ați ales pe fete?

Nu le-am ales noi, sistemul ne-a ales pe noi pentru ele. Eram pregătiți să mergem să consultăm și lista de copii greu adoptabili, însă nu a fost nevoie – astăzi am fost introduși în sistem, mâine am avut copii și prima vizită am făcut-o pe 16 decembrie 2017. După prima vizită te poți răzgândi și cere să vezi alți copii, însă când naști un copil nu poți alege, e al tău indiferent cum este, și noi cu acest gând am pornit. Au urmat vizitele de acomodare și potrivire, iar pe 23 aprilie 2018 am luat fetele în încredințare în vederea adopției.

De obicei, oamenii caută să adopte bebeluși, nu copii mari. În cazul vostru cum de nu a fost așa?

Ca să fiu sinceră, și noi am intrat în proces cu ideea de a adopta copii de maximum 4 ani, pentru ca o parte din cei 7 ani de-acasă să-i fi petrecut împreună. Dar am fost receptivi la informațiile primite de la asistenții sociali, despre faptul că un copil mai mare atunci când vine cu tine ia o decizie asumată, iar asta ajută în procesul de acomodare. În plus, în timpul cursurilor am înțeles că este aproape imposibil să adopți bebeluși, pentru că se încearcă integrarea lor în familia de sânge și plasarea către rudele apropiate ale părinților, deci durează până când devin adoptabili. Așa că noi am intrat în proces dorind copii până în 4 ani și am ieșit completând în formular vârsta maximă 7 ani.

Când le-ați văzut pe fete prima dată și cât a durat până când le-ați putut lua acasă?

Pentru noi, prima fotografie pe care am văzut-o cu ele a fost o revelație – Miha, cea mare, care împlinea 7 ani în 2 zile, semăna cu mine, iar Adina, cea mică, avea

4 ani și jumătate și semăna cu Gabriel când era mic. Le-am văzut pe 16 decembrie 2017 și au venit acasă pe 23 aprilie 2018 (procesul poate dura și mai puțin, noi am depins un pic de lucrările la casă).

Cum v-ați acomodat cu fetele și ele cu voi?

Procesul de acomodare este continuu și se întâmplă și între părinții naturali și copiii lor. Am trecut prin multe împreună, ele s-au trezit de la statul pe canapea că se află într-o familie de oameni activi și asta a fost o mare schimbare pentru ele.

Apoi, a fost acomodarea cu efortul de a avea o alimentație sănătoasă și echilibrată. Însă sunt mândră de ele că am reușit împreună să fim o familie de oameni activi, cu alimentație preponderent sănătoasă și, zic eu, echilibrați.

Spuneai că sunteți niște părinți spartani. La ce te referi?

Pentru noi, alimentația și mișcarea sunt un must. Deși negociem, atunci când e vorba de principii suntem fermi. Cea mică a venit la noi cu ceva probleme alimentare și cu o ușoară predispoziție spre obezitate, nu mânca decât pâine și dulciuri. Însă, pe baza opiniilor medicale, am insistat asupra alimentației, pe principiul: „Asta am gătit și cred că este bun pentru noi, iar tu ai libertatea de a alege să mănânci sau nu, dar până la următoarea masă nu primești altceva“. Au fost seri în care a mers la culcare doar cu o cană de lapte, iar eu plângeam în baie după, însă a funcționat – acum mănâncă normal, îi plac fructele și legumele și e deschisă să încerce lucruri noi. La școală nu avem pretenții de note, ci doar să-ți dai interesul.

Cu mișcarea s-au acomodat ușor?

A fost mult de muncă: noi fiind alergători, a trebuit ca ele să învețe să meargă pe biciclete, a fost nevoie să învețe mersul pe munte, înotul a venit la impuse (la Miha, cea mare, au fost trei ședințe de plâns pe marginea bazinului, însă acum înotul este preferatul ei). Acum amândouă merg destul de bine pe bicicletă, înoată, schiază decent, sunt curajoase, merg foarte bine pe munte și chiar aleargă. Dar nu am fi ajuns aici dacă nu am fi fost un pic stricți și nu am fi insistat în toate aceste domenii, fiind însă atenți la capacitatea lor de a face față. Le lăsăm și destul de multă independență, noi dorind să creștem niște viitori adulți. ❖