Dra­gos­tea to­xi­că

Marie Claire (Romania) - - Sumar - DE ANDRE­EA CIPCĂ

Ești îndră­gos­ti­tă până pes­te cap și tot ce vi­se­zi es­te să stai cât mai aproa­pe de el, cât mai mult. Îți ocu­pă toa­te gându­ri­le. Te stră­du­i­ești să nu vor­bești încon­ti­nuu doar des­pre el, dar nu-ți ie­se. Taci cu gândul la el. Ți-a ocu­pat fi­e­ca­re spațiu din fi­e­ca­re ce­lu­lă a fi­i­nței ta­le vii și in­de­pen­den­te până atunci. El e cel mai fru­mos, cel mai bun, cel mai fi­del. E „alt­fel”. To­tul până într-o zi, când lu­mea se întoar­ce cu fun­dul în sus. Din­co­lo de proi­e­cți­i­le pe ca­re ni le fa­cem, Iri­na Ca­lo­mir (psi­ho­log cli­ni­cian, ex­pert wel­lbeing) spu­ne că se află ale­ge­ri­le noas­tre. Ca­re vor­besc des­pre noi și ne ara­tă lu­cruri ca­re nu ne plac, dar ca­re ne pot aju­ta să evo­luăm, să ajun­gem la o ver­si­u­ne mai bu­nă a noas­tră.

Andra Io­nes­cu, 25 de ani, con­si­li­er ju­ri­dic

Am re­a­li­zat că sunt într-o re­lație to­xi­că în mo­men­tul în ca­re am vă­zut că mă las pe mi­ne pe pla­nul al doi­lea în ab­so­lut ori­ce do­me­niu, că eu nu mai con­tez și că așe­za­sem ce­a­lal­tă per­soa­nă pe un pi­e­des­tal la ca­re eu nu mai pu­te­am ajun­ge. Când mi-am dat se­a­ma că mă cert zil­nic cu per­soa­na iu­bi­tă, pen­tru că ne­mu­lțu­mi­ri­le și frus­tră­ri­le ne­ex­pri­ma­te au cres­cut. Când a ajuns să îmi fie dic­ta­tă fi­e­ca­re acți­u­ne și eu nu mai ave­am ni­ci­un cuvânt de spus în pro­pria mea viață, pen­tru că îmi era me­reu te­a­mă să nu su­păr sau să de­ran­jez per­soa­na iu­bi­tă. Ajun­se­sem să fiu într-o con­ti­nuă aștep­ta­re a ce­va și mă mi­nțe­am că o să fac cum­va ca să ne fie bi­ne. Ui­ta­sem cum e să te bu­curi, să râzi, să fii fe­ri­cit, în prin­ci­piu. Am stat mai

VI­O­LE­NȚA fi­zi­că emoți­o­na­lă, MINCIUNA, sau cri­ti­ca con­stan­tă ge­lo­zia , și con­tro­lul, au­to­sa­cri­fi­ci­ul sau izo­la­rea so­cia­lă, INFIDELITATEA CON­STAN­TĂ, con­cen­tra­rea de­cla­ra­tă sau nu, doar pe ne­voi­le unu­ia din­tre par­te­neri. Sunt doar câte­va din­tre SEMNELE FAP­TU­LUI că te afli într-o re­lație to­xi­că

bi­ne de ju­mă­ta­te de an în ace­as­tă si­tuație. Până când am re­a­li­zat că „nu sunt un co­pac” și pot să mă mișc. Abia atunci am reușit să mă des­prind de ace­as­tă re­lație to­xi­că și să fiu mai bi­ne. Nu mai sunt în re­lația ace­ea, dar nu pot să spun că am de­pășit mo­men­tul. Încă lu­crez la asta. Îmi asu­ma­sem un rol de „sal­va­tor” (mă sa­cri­fi­cam pen­tru el ca să ne fie bi­ne) și acest lu­cru m-a afec­tat pe plan emoți­o­nal mai mult de­cât am pu­tut atunci să re­a­li­zez.

Andre­ea, 22 de ani, edu­ca­toa­re

Am fost într-o re­la­ţie în ca­re am sim­ţit că tre­bu­ie să tac pen­tru a nu su­pă­ra, în ca­re m-am fă­cut mi­că pen­tru a nu răni or­go­li­ul ce­lu­i­lalt şi în ca­re am vrut să re­par to­tul, in­clu­siv pe ce­lă­lalt. Asta m-a su­fo­cat și mi-a dis­trus încre­de­rea în mi­ne. Da­că ar fi să mă întorc în timp, mi-aş da un sfat: înce­pe să îţi faci vo­cea au­zi­tă şi ve­zi ce se întâmplă. Am învă­ţat că într-o re­la­ţie nu e ne­voie să te sa­cri­fici. S-ar pu­tea să nu îi pla­că şi e OK. E li­ber să ale­a­gă, la fel sunt şi eu. Am învă­ţat să nu as­cund ce mă de­ran­je­a­ză pen­tru că nu pro­te­jez pe ni­meni, doar hră­nesc o ilu­zie. Când nu am mai su­por­tat, am ple­cat, iar ple­ca­rea mea a fost sin­gu­rul lu­cru ca­re i-a dat de înţe­les ce­lu­i­lalt că era ce­va în ne­re­gu­lă. Da­că mi-aş fi fă­cut vo­cea au­zi­tă, poa­te lu­cru­ri­le ar fi luat o altă di­rec­ţie sau poa­te s-ar fi ajuns în ace­la­şi punct, dar mă­car amândoi am fi avut şan­sa să creş­tem şi să înţe­le­gem un­de gre­şim. Acum am ales să încerc din nou, cu ace­la­şi om, dar din­tr-o per­spec­ti­vă mai ma­tu­ră. Am înce­put să vor­besc şi să fac lu­cru­ri­le di­fe­rit. Acum am încre­de­re în mi­ne şi păs­trez em­pa­tia pen­tru a pu­tea ră­mâne lângă ce­lă­lalt, pen­tru a nu răni atunci când îmi ex­pun punc­tul de ve­de­re. Nu ştiu un­de va du­ce asta, poa­te nu aco­lo un­de îmi do­resc, dar cu si­gu­ran­ţă eu cresc în fi­e­ca­re zi. Și, chiar da­că exis­tă con­frun­tări, amândoi ne sim­ţim mult mai încre­ză­tori.

Da­ria, 35 de ani, eco­no­mist

Mă bu­cu­ră mult li­niștea de du­pă închei­e­rea po­veștii. De fapt, e li­niștea împă­că­rii cu mi­ne și a înțe­le­ge­rii că a fost o le­cție pe ca­re nu mai vre­au s-o re­pet. Sper s-o fi învățat bi­ne, ca să nu mai fie ne­voie să trec prin ea. Mă întris­te­a­ză mult ră­ni­le și fri­ci­le ca­re-au ră­mas în ur­ma ei, dar sper să le de­pășesc, cu gri­jă și dra­gos­te pen­tru mi­ne. Eram co­le­gi și ne-am apro­piat trep­tat. Ni­ci­u­nul nu-și do­rea, de fapt, o re­lație, ci doar întâlniri oca­zi­o­na­le. Du­pă un an și un pic ne-am mu­tat împreu­nă, din nou fă­ră să de­fi­nim ce sun­tem și ce vrem unul de la ce­lă­lalt. Și du­pă încă un an și ju­mă­ta­te el a ple­cat din țară, iar noi am de­cis să pu­nem punct. De fapt, a fost punct și vir­gu­lă și-am tot con­ti­nuat să ne ve­dem și să tot pu­nem punct încă vreo doi ani de zi­le. Mi-am dat se­a­ma că e greșit pen-

tru că nu mă mai re­gă­se­am pe mi­ne în afa­ra re­lați­ei și nu ave­am pu­te­rea să o rup. Îmi încăl­cam li­mi­te­le con­stant și nu înțe­le­ge­am de ce lui îi ac­cept și-i iert atât de mul­te lu­cruri. Era pen­tru că nu ți­neam la el su­fi­ci­ent sau pen­tru că ți­neam prea mult? El îmi fă­cea rău, pen­tru că știa că mă poa­te răni. De fi­e­ca­re da­tă mă între­bam cât de ta­re mă mai poa­te răni și cât mai pot ac­cep­ta. Pen­tru scur­te­le și ra­re­le mo­men­te de bu­cu­rie pu­te­am ac­cep­ta foar­te mul­te. Nu mă pu­te­am des­prin­de. Îmi do­re­am ca el să fa­că pa­sul ăsta, cu toa­tă du­re­rea ca­re ar fi ur­mat, ase­me­nea unui ban­daj pe ca­re-l ru­pi vi­o­lent, lă­sând la ve­de­re o ra­nă adâncă. Exact așa s-a ter­mi­nat și a du­rut mult. Ce m-a aju­tat să trec pes­te a fost fe­lul lui laș și egoist de a ieși din re­lație, pen­tru că am pu­tut să-i res­criu astfel toa­tă ima­gi­nea pe ca­re i-o cre­a­sem. Acum mă îmbrățișez cu drag și plâng cu drag de mi­ne pen­tru că a tre­cut și că pot mer­ge mai de­par­te, chiar da­că șchi­o­pă­tez și mi-e greu să fiu din nou între­a­gă și no­uă în re­lați­i­le ca­re vor ur­ma.

Ma­ria, 31 de ani, project ma­na­ger

Dra­gos­tea to­xi­că e ca un drog. La înce­put to­tul es­te mi­nu­nat, trăi­ești ca într-o vra­jă, cor­pul se­cre­tă ace­le chi­mi­ca­le ca­re te țin fe­ri­cit. O fe­ri­ci­re con­stan­tă. Pe mă­su­ră ce tre­ce tim­pul, vrei tot mai mult, si­mți că nu mai poți fă­ră. Dar to­tul e o ilu­zie. Până când re­a­li­ze­zi că to­tul es­te greșit în ce­ea ce faci, e de­ja prea târziu. Ești de­pen­dent. Înce­pe să doa­ră, înce­pi să te ru­pi de lu­me, de so­ci­e­ta­te, de pri­e­teni. Vrei doar sen­ti­men­tul ăla de fe­ri­ci­re, deși știi că e o ilu­zie. Acce­pți tot pen­tru că te mi­nți că așa e nor­mal să fie. Te dis­tru­ge. Ca să poți să ră­mâi în viață, tre­bu­ie să eli­mini to­tal dro­gul din viața ta. Nu fun­cți­o­nea­ză me­to­da din ce în ce mai puțin. Ru­pi to­tul într-o cli­pă și pleci. E greu. Treci prin se­vraj. Plângi, ur­li, te dai cu ca­pul de pe­reți, te doa­re cor­pul și su­fle­tul o lu­nă, do­uă. Ide­ea e să nu te întorci și să nu mai con­fun­zi iu­bi­rea cu dro­gu­ri­le no­ci­ve. Ori­cât de bi­ne te-ar fa­ce să te si­mți, într-un fi­nal te dis­trug și te la­să mai gol ca un pa­har de vin din fața unui al­coo­lic.

Ra­lu­ca, 35 de ani, ma­na­ger

Am fost într-o re­lație to­xi­că timp de pa­tru ani. Pa­tru ani de des­pă­rțiri și împă­cări per­ma­nen­te. Re­lația a înce­put cu pro­mi­si­uni mă­rețe. A ști­ut ime­diat ce să spu­nă, ce să pro­mi­tă, ce-mi lip­sea. Nu­mai că ace­le lu­cruri n-au de­venit ni­ci­o­da­tă re­a­li­ta­te. Re­a­li­ta­tea a fost că el a me­nți­nut în pa­ra­lel o re­lație cu o altă fe­meie, de ca­re se plângea că-l șan­ta­je­a­ză pen­tru că i-a fă­cut un co­pil. Însă, ca prin mi­nu­ne, a apă­rut și al doi­lea co­pil, cu ace­e­ași fe­meie, în timp ce mie îmi ju­ra prin bi­se­rici că nu e ni­mic între el și res­pec­ti­va. Am simțit tot tim­pul că nu e nor­mal ce se întâmplă și l-am pă­ră­sit de 100 ori. Însă de fi­e­ca­re da­tă îl ac­cep­tam îna­poi. Și unii apro­piați îmi spu­neau cât de mult mă iu­bește el, cât îi e de greu și că tre­bu­ie să-l înțe­leg. Am înghițit în sec și-am încer­cat să-l înțe­leg. Re­lația ace­as­ta mi-a pus in­clu­siv viața în pe­ri­col, la pro­priu, și-n mod stu­pid eu con­ti­nuam să-l iu­besc. Sau cel puțin așa cre­de­am. Dar iu­bi­rea s-a tran­sfor­mat în timp într-un soi de mi­lă ames­te­ca­tă cu o ură imen­să. Cred că fil­mul s-a rupt de­fi­ni­tiv când mi-a spus că ti­pa res­pec­ti­vă e din nou însăr­ci­na­tă. Mi s-a fă­cut rău fi­zic. Am simțit că vre­au să mor. Ne-am des­pă­rțit din nou. Do­uă luni mai târziu, m-a su­nat să-mi spu­nă că se si­nu­ci­de pen­tru că și-a dis­trus viața și nu mai are rost să trăias­că fă­ră mi­ne. Au ur­mat câte­va săptămâni în ca­re eu (cul­mea!) încer­cam să-l con­ving că are pen­tru ce trăi. Și apoi s-a întors iar la ea. Pes­te toa­te astea, exis­tau cri­ze groaz­ni­ce de ge­lo­zie din par­tea lui. Mi-au tre­bu­it pa­tru ani să co­nști­en­ti­zez și să ac­cept si­tuația re­a­lă. Am ră­mas cu o lip­să de încre­de­re în mi­ne ca fe­meie, cu in­ca­pa­ci­ta­tea de a mai ve­dea be­be­luși, plus mul­te alte trau­me. Mă ri­dic câte puțin în fi­e­ca­re zi și merg înain­te. Dar tot simt zi de zi că îi do­resc să plă­te­as­că pen­tru fi­e­ca­re se­cun­dă în ca­re mi-a căl­cat viața în pi­ci­oa­re.

Pau­la, 36 de ani, bi­o­me­dic

Mi-am dat se­a­ma că sunt într-o re­lație to­xi­că în mo­men­tul în ca­re nu mai trăiam pen­tru mi­ne, trăiam pen­tru tot ce­ea ce fă­cea el, și nu mai ve­de­am ni­cio ieși­re. Si­mțe­am că nu mai eram eu însă­mi. Am ră­mas în re­lație mai mult de­cât mi-aș fi do­rit pen­tru că ave­am un co­pil împreu­nă. Am fost că­să­to­riți opt ani. Aș fi fă­cut ori­ce ca să pu­tem fi o fa­mi­lie, dar ni­mic din ce fă­ce­am nu era su­fi­ci­ent de

Ale­xan­dra, 29 de ani, me­dic den­tist

bun. Am reușit să ies din re­lație când am cu­nos­cut o per­soa­nă ca­re mi-a ară­tat oglin­da și m-a fă­cut să mă uit înăun­trul meu. Aco­lo am vă­zut o altă Pau­la, una pe ca­re nu o mai vă­zu­sem de mult timp. Ui­tându-mă în spa­te, nu reușesc să înțe­leg de ce am stat atât de mult în acea re­lație, ni­mic nu e mai im­por­tant în viață de­cât li­ber­ta­tea spi­ri­tu­lui. De cu­rând, m-am întâlnit cu el și nu am simțit ni­mic, par­că ci­ne­va a luat to­tul. Am fă­cut te­ra­pie, yo­ga, ho­me­o­pa­tie, me­di­tație. Toa­te m-au aju­tat să trec pes­te asta. N-a fost ușor, dar acum știu că fă­ră să trec prin ce­ea ce am tre­cut nu aș fi fe­meia ca­re sunt astă­zi. L-am cu­nos­cut în anul pa­tru de fa­cul­ta­te. Era un tip in­te­re­sant, bo­em, alt­fel. Am fost împreu­nă un an și ju­mă­ta­te. Cred că în sub­co­nști­en­tul meu îmi dă­du­sem se­a­ma de la înce­put că nu es­te OK, dar mă fas­ci­nea­ză psi­ho­lo­gia, și am con­ti­nuat să mă adâncesc în re­lație. Era ma­ni­pu­la­tor, egoist, avea umor. Pu­tea să se ri­di­ce de la ma­sa un­de eram cu pri­e­te­nii și să ple­ce, pe mo­tiv că îi erau in­fe­ri­ori și nu avea ce să dis­cu­te cu ei. M-a înde­păr­tat de pri­e­teni,

am avut cer­turi cu fa­mi­lia, și tot tim­pul par­că ave­am ochii închiși, nu ve­de­am clar si­tuația. Fi­in­dcă eram co­le­gi de fa­cul­ta­te, pe­tre­ce­am mult timp împreu­nă. Ajun­se­sem să îi fiu „șo­fer” per­so­nal, îl luam di­mi­neața de aca­să, ca să fiu si­gu­ră că vi­ne la cur­suri, iar se­a­ra îl du­ce­am aca­să. Era trist, frus­trat, fă­ră fa­mi­lie sau pri­e­teni. Eram sin­gu­ra ca­re îi era ală­turi, dar din acest mo­tiv eram și ca­lul lui de bă­taie, pe mi­ne își văr­sa ner­vii când avea epi­soa­de­le lui psi­ho­ti­ce. Mă umi­lea, a reușit să mă dă­râme psi­hic și să mă fa­că să-mi pi­erd încre­de­rea în mi­ne ca fe­meie. Ne cer­tam des, ne spu­neam cu­vin­te gre­le, dar ne împă­cam me­reu. Du­pă o pe­ri­oa­dă, am obo­sit. Des­pă­rți­rea a fost in­cre­di­bi­lă. Într-o se­a­ră, du­pă cur­suri, eram în par­ca­re, în fața ca­sei lui, și pur și sim­plu amândoi ne-am spus că nu mai pu­tem con­ti­nua re­lația. A fost, pa­ra­do­xal, o des­pă­rți­re de co­mun acord. Nu am fost tris­tă, dim­po­tri­vă. M-am simțit ușu­ra­tă. Du­pă asta am mers la psi­ho­te­ra­peut, fi­in­dcă ave­am ne­voie de ci­ne­va ca­re să mă as­cul­te și să mă aju­te să mă re­gă­sesc. Mi-am dat se­a­ma, târziu, că eram într-o re­lație de de­pen­de­nță, nu de iu­bi­re. Dar nu re­gret ni­mic. Acum sunt de doi ani într-o re­lație, sunt îndră­gos­ti­tă și iu­bi­tă. Es­te o sen­zație ta­re fru­moa­să.

mc

Newspapers in Romanian

Newspapers from Romania

© PressReader. All rights reserved.